6 minute de creativitate
Momentul precis în care fiică-mea a înclinat spre literatură şi a mormăit preadolescentin „româna e mişto“ s-a petrecut acum vreo trei ani, prin clasa a V-a, cînd „profa“ de română (devenită între timp „diriga“) a început să le lase la fiecare sfîrşit de oră cîte „6 minute de creativitate“. Asta însemna că, după adverbe şi pronume relative, după subordonate intercalate, între Dragoş-Vodă şi Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu, aveau 6 minute de libertate. Libertate să trateze orice subiect cu ironie (sau nu), libertate să povestească (în scris) ce-au visat azi-noapte, libertate să uite cu totul de catalog şi mai ales să se exprime cu destule stîngăcii, enormităţi şi ingenuităţi. Am aflat despre fiică-mea din lectura (impusă!) a acelor micropovestiri mai mult decît aş fi aflat dintr-un jurnal intim (nu că mi-ar trece prin cap...). Am aflat de cine era îndrăgostită, de ce scrie cu prescurtări, ce cărţi citeşte pe furiş... Şi mai ales am aflat că ştie ce înseamă să scrii fără să copiezi, să pastişezi sau să rezumi.
Cam de un an încoace însă, adică de pe la mijlocul clasei a VII-a, cele „6 minute de creativitate“ au dispărut cu desăvîrşire. Profesoara lor – o tînără doamnă cu doctoratul luat şi pe care copiii o adoră pentru că ştie să ţină calea de mijloc între obligaţia şi plăcerea lecturii – ne-a explicat de curînd, realist şi edificat, că le-a suprimat libertăţile acordate deoarece „copiii noştri“ deveniseră peste măsură de creativi, scriau prea mult la olimpiade şi concursuri, aveau un lexic mult prea variat şi îşi luau, în moduri neaşteptate, libertatea de a suprapune registrele şi de a şoca auditoriul, lucru ce-ar putea fi gustat în clasă, dar care, la examenul din vara asta, s-ar putea dovedi sinucigaş. Pe scurt, copiii noştri au putut fi creativi în primele două clase gimnaziale, însă, continuînd să fie aşa, şi-ar pune în pericol intrarea la liceu. Dacă nu-şi nivelează lexicul, dacă fac fraze prea lungi şi dacă, mai ales, contrariază aşteptările profesorului-corector, un copil, oricît de bun, poate fi amendat. Dar care-ar fi aceste aşteptări? m-am întrebat, cu voce tare, împreună cu alţi 20 de părinţi. Şi am aflat ceea ce copiii noştri ştiau încă de la mijlocul anului trecut, cînd cele 6 minute de creativitate literară fuseseră înlocuite de realism. În primul rînd, respectarea grilei. Prin urmare, dacă ţi se cere să fabrici un text de 15-17 rînduri în care să foloseşti două tipuri de expunere şi să ilustrezi două trăsături ale speciei respective, iar tu „redactezi un conţinut adecvat cerinţei formulate“, lucrul pe care trebuie să-l ai mereu în cap e formula 15-2-2. Căci, dacă vei avea doar 14 rînduri, nimic din ce-ai scris nu se va lua în considerare, iar dacă vei avea 15-1-1, primeşti doar jumătate de punctaj.
Îşi mai pune cineva, în condiţile astea, vreo problemă curat literară? Măcar aia etern-nerezolvată: ce e literatura? Se mai întreabă cineva ce scriitori au studiat copiii la şcoală? Nici vorbă – nici rudimentele de istorie literară pe care un copil le avea totuşi cînd intra la liceu, nici gramatica (pe toată viaţa, că la liceu nu se mai face!) nu mai contează. Vremurile cînd ne miram că O scrisoare pierdută sau Baltagul nu intră, deşi sînt studiate, în materia de admitere au ajuns timpuri pline de rafinament... Vă amintiţi analiza sintactică a frazei, aia cu copăcei de regente şi încrengături de subordonate, pe care unii dintre noi au repetat-o şi pentru admiterea la Filologie, dar a cărei predare se încheia practic în clasa a VIII-a? Ei bine, e istorie! Sintaxa rarefiată din manualele de gramatică e văzută parcă dintr-o altă galaxie, din care copăceii cu pricina par nişte gîlme inutile. De ce să ştii asta? mă întreabă fiică-mea, mai oropsită decît alţii. Ca să poţi scrie şi vorbi româneşte, îi zic, ca să nu zici „ca şi“ la fiecare frază, „care“ în loc de „pe care“, „ca să“ în loc de „să“, „decît“ fără negaţie, ca să nu fii ridicolă, una peste alta – iar asta înţelege foarte bine la 14 ani.
Se simte, probabil, că m-am sufocat, şi trist e că nu văd vreo soluţie. S-o las pe fiică-mea creativă (cum e încă, deşi mai mult pe computer) sau să-i număr silabele? Să facem sintaxa ca la carte sau să improvizăm sprinţar şi să sperăm într-un final fericit? Nu prea ştiu. Ştiu doar că acum, cînd presa scrisă agonizează îndelung, dar previzibil şi cînd am reînceput să mă gîndesc la variante, nu m-aş mai duce în ruptul capului să predau literatură, în nici un fel de şcoală, de la gimnaziu pînă la Litere. Aş face, mai degrabă, pe sora medicală în Patagonia sau Noua Zeelandă, aş măsura tensiunea pacienţilor brazilieni operaţi la distanţă sau, de ce nu, le-aş mai face o vitamină, ceva, yoghinilor nepalezi, între două levitaţii.
