O ficțiune scump plătită
La începutul anilor ’90, în plină explozie memorialistică, Amintirile în dialog între Matei Călinescu şi Ion Vianu au însemnat nu doar reconstituirea amănunţită a două biografii exemplare, nu doar rememorarea – deja ameninţată de amnezia generală – unei atmosfere de abjecţie morală, dar şi impunerea unui standard foarte înalt al evocării. Portretul lui M, jurnalul scris de Matei Călinescu în primele 40 de zile după moartea fiului său, este, în mod sigur, una dintre cele mai zguduitoare cărţi scrise vreodată în româneşte. Cea de-a treia carte de memorii, Un fel de jurnal (1973-1981), publicată de Matei Călinescu – subtilul exeget al modernităţii, dar şi autorul unui roman unic, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter –, se situează cumva între cele două, înglobîndu-le parţial şi reluîndu-le, în priză directă, pe alocuri.
Cheia de lectură a acestui jurnal din primii ani de exil se află tot în Amintiri în dialog. Dată fiind şi cronologia inversată a acestor scrieri, publicarea tîrzie a acestui jurnal e un mod de a spune că experienţa personală, mai ales cea traumatizantă, merită şi trebuie scrisă doar în perspectiva comunicării ei, a dialogului cu ceilalţi. Un fel de jurnal reface istoria identităţii româneşti a scriitorului după brutala (dar inexorabila) rupere de România. Este vorba despre o identitate profund omenească, dar şi de una literar-scriitoricească, o identitate matură, bine articulată, a unui intelectual român de primă mărime obligat să rupă cu propriul trecut, dar păstrînd (prin familie, prieteni, prin imaginea onirică a unui Bucureşti terifiant şi, mai ales, prin scris) esenţa acestuia. Pentru că această identitate românească este, şi în cazul lui Matei Călinescu, unica formă de recuperare a „ţării de care am fost furaţi“, cum descrie, atît de exact, Ion Vianu situaţia exilului obligatoriu.
Identitatea românească a diaristului nu este însă una remanentă, încremenită sau pur şi simplu nostalgică. Ea se reconstruieşte, activ, în paralel cu cea americană, în alt timp şi alt spaţiu. Hotărîtă la nivel inconştient-simbolic, plecarea din România se cere elaborată, reluată, înţeleasă şi acceptată interior. Nu întîmplător jurnalul acestui timp de înţelegere şi asumare liberă începe cu moartea tatălui, la puţin timp după plecarea din România, şi se încheie, nouă ani mai tîrziu, cu ritualul exterior şi gol de semnificaţie al primirii cetăţeniei americane. Între ritualul necesar şi neîmplinit al despărţirii de tată (şi de ţara tatălui) şi ritualul mecanic al cîştigării unei patrii (în care exilatul se va simţi mereu un apatrid) se întinde doliul din acest jurnal. Căci Matei Călinescu nu vrea – nici aici şi nici în celelalte jurnale – să comunice incomunicabilul. Nu aflăm nimic despre „profunda criză personală“, independentă de trauma exilului. Problema de fond din jurnalul anilor 1973-1981 este cea a construirii şi asumării dublei identităţi, în fond o altă schizoidie: identitatea invizibilă, păstrată în memoria celor apropiaţi, şi o alta, vizibilă, a profesorului de literatură comparată de la Indiana University din Bloomington. De vechea identitate ţine şi relaţia cu Mircea Eliade, alt „dedublat“, văzut mai degrabă ca un mare profesor, din stirpea lui Tudor Vianu, decît ca un model de exil. Calea lui Cioran îl atrage pe Matei Călinescu în această perioadă prin nefirescul şi tensiunea ei, dar mai ales prin opţiunea radicală a negării identităţii româneşti, „o permanentă autotortură, un fel de pedeapsă sieşi impusă“. Dar dincolo de atracţiile teoretice sau abisale, exilatul aflat la începutul unui imprevizibil proces de redefinire doreşte o ideală „coabitare a celor două identităţi libere şi la voia întîmplării, în lumile lor de cuvinte şi imagini paralele“. Revenirea în România – prin traducerea cărţilor americane, dar şi prin reeditarea celor româneşti sau prin densa şi lucida actualitate a jurnalelor scrise în „limba secretă“ – confirmă azi împlinirea (cît de dificilă?) a dorinţei din 1977, visul unei duble identităţi unificate de pasiunea pentru lectură şi de o neobosită, misterioasă chiar pentru scriitor, atenţie pentru ceilalţi.
De acelaşi efort de clarificare personală ţin şi evocările celor care au ales opoziţia făţişă, cazuri dramatice şi grotesc manipulate de către „organe“. Disidenţa lor este văzută, într-o notaţie din 27 iunie 1979, ca o „decizie imprevizibilă... de a da un curs radical diferit vieţii lor, de a ieşi brusc dintr-o duplicitate cotidiană reală sau virtuală, ceva din saltul în paradox al unei conversiuni religioase“. Pentru Ion Vianu, prietenul din adolescenţă, un alter ego în fond, experienţa disidenţei a însemnat o formă extremă de libertate, o „trăire cvasi-mistică“ neegalată apoi. În cazul istoricului Vlad Georgescu, disidenţa – hotărîrea de a scrie un studiu despre istoriografia comunistă din România – a fost „o acţiune profesională bine cugetată, dar pur individuală, solitară, secretă şi de-un paradoxal donquijotism“. Disidenţa lui Paul Goma i se pare lui Matei Călinescu, în 1978, fundamentală în simbolismul ei, deşi diferenţa de calibru între scriitor şi omul politic îi apare încă de atunci evidentă. Dar poate cel mai dureros resimte diaristul umilirea absolută a bunului său prieten, Ion Negoiţescu: „Ce umilire absolută să fii în situaţia de a juca rolul delatorului (chiar dacă informaţiile pe care le dai sînt voit false, fictive, complet neincriminante, sau chiar, ca în cazul unic al lui Nego, auto-incriminante!)! Ce umilire nespusă în simplul fapt de a fi bănuit de alţii, fie şi în mod cu totul neîntemeiat!“
Toate aceste destine fracturate şi multe altele sînt însă empatic expuse nu doar pentru limpezirea personală. Diaristul înţelesese în 1980 că motivul pentru care trebuia să plece din România era „climatul de insalubritate morală creat în mod sistematic de către poliţia politică, o poliţie dacă nu mai perversă, în orice caz mai murdară decît şi-o închipuia Orwell în 1984“. Mai ştia însă – prin partea sa abisal-românească – ce univers ficţional poate fi un univers concentraţionar, în abjecţia lui. Doar că preţul acestei ficţiuni – pe care îl mai plătim şi azi – e mult mai mare decît ne-am fi imaginat.
