Sînt zile cu orizontul întunecat de sînge și de lacrimi, cum nu credeam că voi prinde în viață, cum poate mulți nu credeam că vom prinde, obișnuiți să trăim într-o lume în care pacea părea ordinea firească.
Fără note sau calificative intermediare, ci cu fișe de progres și cu acest calificativ final, însoțit de o justificare a sa pe baza unor descriptori de performanță pentru fiecare clasă și materie.
Experiența aceasta, care în momentul în care am fost obligați să ne retragem a avut o încărcătură dramatică mare, a fost, privind ulterior înapoi, una benefică.
Mă interesează cum selectăm cunoștințele și ce înveliș de semnificații și de interpretări mijlocim să ajungă prin ele înspre elevi, înspre copiii noștri, pentru ca ele să îi ajute să ajungă la obiectivele menționate în documentul european.
Nu sînt adeptul unor discipline noi pentru diversele tipuri de educație (sexuală, media, financiară etc.), ci mai degrabă sînt adeptul infuzării disciplinelor de bază cu elemente ale acestora și, cum dădeam exemplul cu secolul al XVIII-lea de la început, cred că se poate.
Aș vedea alocate fonduri prin care fiecare școală din țara asta să poată invita pe parcursul unui an școlar trei-patru-cinci scriitori la întîlniri cu elevii.
Adesea deschid o lecție la liceu cu lectura unei poezii a unui scriitor contemporan, de la care ajung apoi la studiul textului clasic al vreunui scriitor din literatura contemporană.
Nu-mi aduc aminte exact primele contexte de interacțiune cu directoarea, doar atmosfera generală a școlii, aerul oarecum tihnit și cald al unui loc în care am știut din primele momente că mă voi simți bine.
Nu există ore sau discipline mai importante sau mai puțin importante, implicit nu există nici profesori mai importanți sau mai puțin importanți prin prisma disciplinei pe care o predau.
Se pierde mai ales incredibila și de necontestat energie pe care prezența fizică o implică și care constituie un procent semnificativ din actul educațional.
Am rămas uimit și neplăcut surprins în momentul în care am observat printre colegii noștri, profesori asistenți, veniți la examen pentru a-și supraveghea colegii în timpul probei, cînd am observat, așadar, unii pregătiți parcă să meargă la plajă.
Dimensiunea aceasta a ierarhizării pare să ne obsedeze încă în plan educațional, deși vorbim de mulți ani despre un învățămînt formativ, centrat pe competențe, pe dezvoltare personală.
Sînt ani, puși cap la cap, pierduți din viață, cei în care mi-am bătut capul cu toate aceste materii care nu mi se potriveau și cu care nu am făcut nimic apoi.
Efortul nu trebuie orientat doar înspre dezvoltarea mecanismelor de reziliență, ci și înspre atenuarea celor care pot duce la satisfacerea propriei plăceri prin violență, de orice fel ar fi ea.
Ce găsești în general în școală este fie despre lăcomia generată de patima banului și efectele ei devastatoare, fie despre nocivitatea relațiilor de tip capitalist, care generează competiții acerbe, inumane, sortite tragicului.
Deprinderile de exprimare corectă țin de primele cicluri, atunci se învață, iar adăugarea de conținut în acest bagaj pe parcursul liceului înseamnă doar a aglomera o programă.
Văd paradigma curriculară a dezvoltării personale ca o ieșire din fascinația în sine pe care o provoacă un text sau universul unui scriitor, înspre o calibrare a sinelui, prin coordonarea profesorului.
