Cu o structură stufoasă, dar nu haotică, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu are întotdeauna în vedere, pe lîngă latura performativă, complexă şi cu o largă adresabilitate, către mai multe publicuri, şi una teoretică, în care se includ o multitudine de cărţi, sprijinite sau susţinute într-o formă sau alta de FITS.
Antisocial pune în discuţie eşecul educaţiei în România. Georgescu trece de bariera strictă a sistemului de învăţămînt şi aruncă o privire peste modelele de educaţie în familie, reuşind, astfel, să facă o scanare asupra modului în care este pregătit pentru viaţă un tînăr în România de azi.
De ani buni, dansul ocupă un loc important la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi asta favorizează contactul cu noi limbaje performative şi prilejuieşte întîlnirea cu staruri în domeniu. De-a lungul timpului au fost invitate companii de marcă din peisajul european sau american, de la Sasha Waltz & Guests la Vertigo.
Una dintre calităţile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este cea de intermediar de întîlniri cu creatori de teatru de top. Anul acesta, FITS a invitat, din nou, un spectacol creat de Joël Pommerat, artist care a descoperit noi formule de a face teatru şi a schimbat relaţia dintre text şi spectacol.
Invadat de miros de iasomie şi caprifoi, Sibiu devine la început de iunie un oraş performativ datorită Festivalului Internaţional de Teatru. Gîndit ca un impuls de explorare a spaţiului comunitar şi de testare a limitelor prin performance, FITS a cucerit de-a lungul timpului noi teritorii ludice.
Festivalul Atelier – cel mai vechi festival internaţional de teatru din România – animă oraşul cu spectacole pe măsura profilului său, păstrat dincolo de toate greutăţile prin care a trecut. Cel mai complex show a fost cel al Companiei „Tompa Miklós“ din Tîrgu Mureş, Tihna, viziunea lui Radu Afrim asupra romanului lui Attila Bartis.
„Urîţi ţara asta care v-a chinuit atît de mult?“ „Nu, deloc. Am avut o viaţă foarte grea aici, cu experienţe torturante, dar nu aş schimba asta.“ „Dar ţara asta v-a cerut să plecaţi de aici.“ „Da, dar tot aici sînt acasă.“
Regizorul Bobi Pricop a impresionat de la debut (Jocuri în curtea din spate) prin claritatea viziunii şi acurateţea punerii ei în practică. Artist minimalist ca vizualitate, el preferă să jongleze mai degrabă cu concepte decît cu imagini, iar forţa argumentaţiei transpare tocmai din austeritatea teatralităţii sale.
Trei personaje stau pe scaune şi spun cîte o poveste. Minimalismul este formula estetică spre care scena Teatrului Act direcţionează spectacolele, eliminîndu-le excesul de teatralitate şi surplusul de mucava, dimpotrivă, pretinzînd esenţializarea direcţiei de scenă şi concentrarea pe elementele spectacolului.
Teatrul „Anton Pann“ din Rîmnicu Vîlcea a fost o prezenţă constantă în atenţia publică în ultimii ani. Ca şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în perioada sa de glorie, trupa vîlceană reprezintă o adiere proaspătă prin instituţiile statului.
Încet-încet, spectacolul se maturizează, se îndepărtează de limbajul performativ al regizorului, devine independent de stilistica acestuia. Afrim renunţă la universul personal şi se aliază romanului lui Attila Bartis.
McDonagh este cunoscut în România, nu numai datorită filmului In Bruges, ci şi spectacolelor cu piesele sale. Cel mai cunoscut spectacol îi aparţine lui Radu Afrim, Omul-pernă la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, un punct de reper în cariera regizorului şi în istoria teatrului brăilean.
Remixarea textelor clasice sau a universurilor dramaturgilor-icon (Shakespeare, Cehov, anticii) presupune aducerea personajelor celebre în actualitate şi confruntarea lor cu problemele omului contemporan. În dramaturgia postmodernă, se confruntă cel „interpretat“ cu cel care „interpretează“.
„Dacă pasezi publicului răspunderea pentru spectacol, el se gîndeşte la ceva şi tu te-ai scos.“ Replica din Tattoo, piesă scrisă de Igor Bauersima şi Réjane Desvignes şi montată de Radu Afrim la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, conţine o bună parte din problematica textului.
La noi, teatrul politic s-a coagulat într-o direcţie cu mai multe formule estetice şi preponderent, dar nu exclusiv, în spaţii independente. Spectacolul Catincăi Drăgănescu Distopie. Shakespeare. Remix este un construct (distopic) pe tema puterii din piesele lui Shakespeare, produs în cadrul programului TNB 9G.
Finlanda a tulburat Europa anunţînd o schimbare radicală în sistemul de educaţie: va renunţa la predarea materiilor (matematică, geografie etc.) şi va trece la „învăţarea-fenomen“, pe o temă dată. Elevii nu vor mai sta în bănci, vor interacţiona cu profesorii, se va pune accent pe activarea copilului.
Cu Girafe şi Bizoni, două piese din Trilogia fabulelor urbane a catalanului Pau Miró, Radu Afrim face la Sibiu o sinteză a stilisticii proprii. Nu este o simplă inventariere a temelor şi simbolurilor obsedante în spectacolele sale, ci o investigare analitică a universului artistic personal.
O savană cu maşini de spălat şi animale sălbatice care se mişcă alene, tresar încordate sau îşi bălăcesc capetele albe, deformate de supradimensionare, în sîngele victimei, într-o lumină stranie care se stinge în penumbră.
32 de persoane încarcerate în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale Poliţiei Române au decedat în perioada 2000-2012. Conform informaţiilor oficiale, cauza decesului, în majoritatea cazurilor, a fost asfixie mecanică (spînzurare). Cinci decese s-au produs în Bucureşti.
Unul dintre riscurile teatrului de cafenea este eşuarea în dramaturgia de slabă calitate, justificată de componenta amuzantă pe care un astfel de demers se presupune că o conţine.
Dacă ar fi să reduc la două temele preocupante în dansul contemporan, aş identifica una care explorează critic societatea şi sistemele ei (în România, în perioada de pionierat a activismului, această direcţie a dansului a căpătat funcţie de conştiinţă publică) şi alta care investighează corporalitatea şi intimitatea.
Pe Ioana Petre am descoperit-o la Bulandra Laborator. I-am descoperit spectacolul şi m-a surprins felul cum e lucrat, sănătos aş zice, în contradicţie cu tema lui, care vizează o societate maladivă surprinsă metaforic în locul ei cel mai bolnăvicios, spitalul.
De ani buni, coregraful Florin Fieroiu lucrează cu regizori de teatru: Radu Afrim, Theodor-Cristian Popescu, Radu-Alexandru Nica, Gianina Cărbunariu. Prezenţa lui umple un gol din teatrele dramatice, atît pentru spectacolul în sine, cît şi pentru actori, care „uită“ să-şi folosească întregul corp.
La începutul lunii februarie, anunţul că dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990 va fi redeschis a coincis cu debutul Platformei de Teatru Politic 2015, un amplu proiect care investighează trecutul recent din perspective individuale şi confruntă istoria oficială cu naraţiunile personale.
La ultimele ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut tot felul de idei bune. Una dintre ele a fost invitarea dramaturgului american Neil LaBute în ediţia de anul trecut, pentru proiecţia celui mai recent film al său, urmată de o discuţie cu publicul, un spectacol-lectură şi un atelier de scriere dramatică.
Una dintre calităţile scenei teatrale neoficiale – independente, private, comerciale, alternative, cu toate variabilele lor – este accesul relativ uşor al tinerilor actori la un spaţiu de joc în care să-şi facă propriile spectacole. Teoretic, aici s-ar putea testa teme, tipuri de scriitură şi limbaje performative noi.
Cînd scria Wunschkonzert, în anii ’70, dramaturgul german Franz Xaver Kroetz era membru al DKP, Partidul Comunist din Germania Federală. Era preocupat de personaje din straturile de jos ale ierarhiei sociale (cu nivel de educaţie redus şi venituri mici), uşor manevrabile de către societate (cea de consum).
Spectacol de autor, Freak show aduce în prim-plan un anume tip de scriitură: un inventar de caractere, structurate dihotomic: „marginali“ (personajele la limita subzistenţei – homeless, femeie de serviciu, retarzi luminoşi sau deliranţi) şi „centrali“ (personaje în poziţie de putere – producător TV, om de afaceri).
La ţigănci iese din tiparul dramaturgiei moderne şi contemporane în care au funcţionat spectacolele de pînă acum şi ridică unele probleme. În primul rînd, a fost necesară dramatizarea nuvelei lui Mircea Eliade şi, ca orice dramatizare, a presupus riscuri şi alegeri.
Scena teatrală independentă – includ în această formulare toate formele performative de expresie din afara instituţiilor de stat – este în plină expansiune. Conţinutul său, deşi aparent consistent, este încă departe de a atinge variate formule performative, cantonîndu-se covîrşitor în zona comercială.
Trilogia belgrădeană este un spectacol despre care s-a vorbit, deşi puţini au fost cei care l-au văzut. Producţia lui Cristi Juncu oferă nu numai plăcerea unei viziuni coerente asupra unui text focusat pe problematica migrantului ca nostalgic al unui spaţiu pe care l-a părăsit, fără a se putea ataşa de unul nou.
„De ce nu vorbim niciodată la şcoală despre ce mă doare şi pe mine?“ Replica Marei stinghereşte, ca şi cum un detaliu ignorat ar fi devenit brusc vizibil şi ar fi schimbat fundamental perspectiva.
Am folosit, ca titlu, parafraza unei expresii vehiculate în ultima vreme în mediul politic, deşi, aparent, subiectul acestui articol – educaţia exprimată performativ – nu este politic. Aparenţa rezultă din dezinteresul general al autorităţilor faţă de sistemul de învăţămînt.
De vînzare – noul spectacol al Gianinei Cărbunariu, curajos, singular ca tematică în peisajul românesc, creat aproape concomitent cu evenimentele la care face referire, este un teatru al oprimaţilor, într-o formulă riguros şlefuită şi multiperspectivată.
Corp la corp este un spectacol site specific în care „experţii vieţii“ deconstruiesc microuniversul cotidian prin performarea relaţiilor şi a ritualurilor de coabitare din Cămin. Structurat pe ore, conform cu programul unei zile, Corp la Corp este un teatru al uzurii.
Clujul înainte de turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale nu părea, teoretic, locul cel mai bun pentru un festival, fie el şi de artă activă. În zilele tensionate de dinaintea votului final, activismul era, ce-i drept, la cote ridicate, dar arta nu făcea parte dintre preocupările momentului.
Cum ne vindecăm de trecut? Cît timp durează, pentru individ şi pentru comunitate, să închidă rănile unei istorii traumatizante? Proiectul Festivalului Divadelná Nitra din Slovacia, Vieţi paralele – secolul 20 prin ochii Poliţiilor Politice, una dintre cele mai puternice iniţiative teatrale recente, încearcă să răspundă.
Evenimentul pare a se dori expoziţional, fără a oferi o perspectivă, eventual discutabilă, asupra dinamicii teatrului, fără riscuri, căci a risca presupune a miza pe una sau mai multe tendinţe, direcţii, estetici, tematici sau pe anumiţi artişti.
În Eu şi dosarul meu, regizorul Clemens Bechtel a lucrat cu mai multe persoane din fosta RDG care au avut legătură directă cu Stasi, victime şi informatori care şi-au scris şi performat poveştile personale. Este aşa-numitul „teatru al experţilor vieţii cotidiene“.
Scrisă în 1950, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi în plină ofensivă a dictaturii roşii, Lecţia este o piesă alarmistă, neliniştitor de actuală în contextul izbucnirii astăzi a unor pusee autoritariste, nu numai în politica orientală, ci şi în cea europeană.
Spectacolele Clear history şi Moldova independentă. Erată oferă perspective complementare asupra istoriei recente a Republicii Moldova. În fapt, este vorba despre al Doilea Război Mondial şi despre perioada postcomunistă, agitată de speranţa libertăţii şi haosul democraţiei „originale“.
Un spectacol de teatru documentar are două componente esenţiale: performance-ul propriu-zis şi discuţia postspectacol. Primul aduce informaţii şi revelează posibile perspective pe o temă, iar a doua arată modul în care sînt receptate acestea de public.
În peisajul teatral neoficial, cu diversitatea lui tematică şi performativă, Lorgean Theatre reprezintă o notă distinctă. Caracteristica sa definitorie vine de la spaţiul de joc care este o locuinţă, de multe ori de mici dimensiuni. Transformarea unui teritoriu domestic într-unul performativ necesită regîndirea tipului de performance care trebuie să ia în considerare proximitatea publicului şi posibila interacţiune cu acesta.
Principala problemă cu care se confruntă o actriţă care vrea să facă o monodramă este textul. Nu că nu s-ar găsi texte interesante, ofertante pentru scenă, dar sînt puţine şi nu tocmai la îndemînă, iar pînă la rezultatul final poate fi drum lung, căci, de multe ori, sursa originală trebuie prelucrată.
Resuscitată anul trecut de regizorul Radu Afrim, devenit director artistic, Gala Hop a dovedit că formula pe care s-a mizat este viabilă. Gala a avut o probă obligatorie, personificarea unui idol şi una la alegere: un personaj trist, reimaginat comic, sau interpretarea unui monolog inspirat de o fotografie.
Cînd scria piesa Trădare, în 1978, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 2005 Harold Pinter, căsătorit la acea vreme cu actriţa Vivien Merchant, avea deja experienţa unei aventuri extraconjugale de şapte ani cu prezentatoarea de televiziune Joan Bakewell, la rîndul ei căsătorită cu producătorul TV Michael Bakewell.
În dramaturgia actuală mondială, românii nu au neapărat o voce unitară, dată de teme sau stilistică. Mi s-a părut interesant, în acest context, să pun faţă în faţă două texte care oferă, fără a opune, două perspective diferite asupra omului contemporan.
Cele două volume oferă viziuni asupra teatrului contemporan, una despre teatrul european, văzut de europeni şi alta despre teatrul american, prea departe şi diferit, conceptual şi estetic, de cel european pentru a fi perceput altfel decît prin icon-urile sale.
Lumea lui Wajdi Mouawad este bolnavă, în plină autodistrugere, dominată de violenţă şi confuzie, în care teroarea apare în conflictele armate şi la masa de familie. El este vocea unei generaţii care reneagă, cu forţă, complicitatea prin tăcere a înaintaşilor cu agresorii, acceptarea ororii, tăinuirea ei.
„În seara aceasta se va comite o crimă.“ Afişat pe o cortină de plastic care ascunde, ca o perdea de baie, o parte din spaţiul infim de la Unteatru, textul nu prefaţează vreun mister poliţist, ci un rechizitoriu politic. Crime este o demonstraţie inteligentă, dură, lipsită de patos, despre cruzimea asumată a capitalismului.
