Festivalurile teatrale de vară ţintesc, cel puţin la noi, flirtul cu spectatorul şi speranţa că acesta, odată cucerit, va frecventa teatrul, şi în timpul stagiunii. Ariel InterFest (20-29 iulie 2014, Rîmnicu Vîlcea), festival internaţional aflat la a patra ediţie, a avut în acest an un conţinut eclectic.
În plină degringoladă economică în care marile companii, după cîteva lovituri primite în timpul crizei, par a cîştiga din nou teren, cel puţin aici, în estul european, încă uşor manipulabil şi cu mînă de lucru ieftină, teatrul începe să investigheze situaţia corporaţiilor care practică forme de sclavie modernă.
Spectacolul de final de stagiune al Teatrului Odeon, Viză de clown, prezentat în avanpremieră în prezenţa autoarei textului, Saviana Stănescu, a regizorului Alexandru Mihail şi a doi dramaturgi americani invitaţi (Rajiv Joseph şi José Rivera) pare a fi episodul al doilea dintr-un diptic despre imigranţi şi emigrare.
Dansul este o artă lucidă, care chestionează şi se autochestionează permanent. Refuzul conservării – pericolul care planează asupra limbajelor artistice conservatoare – o face vie, dar şi vulnerabilă. Şi asta o aseamănă mult cu viaţa.
În ultimii ani, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu recuperează zonele contemporane ale performativităţii şi îşi schimbă imaginea de eveniment interesat exclusiv de iconuri teatrale şi spectacole accesibile publicului larg.
Prima dată se aude vocea – caldă, vibrantă, pasională. E ceva din Marcello Mastroianni şi din Pasolini în vocea asta, care răsună din afara scenei (voice off live), dintr-un bărbat înalt, masiv, ciufulit, aşezat pe treptele interioare ale sălii din Casa de Cultură – Sibiu.
O femeie în rochie roşie, cu o perucă turcoaz, rosteşte un monolog despre China. Vorbeşte încet, impersonal, dar îşi expune nonşalant un sîn sau îşi ridică obraznic rochia peste talie. Nu poartă lenjerie intimă. Este seducătoare, cu o senzualitate afişată indiferent, care frizează uneori, aparent accidental, eroticul.
Ca în fiecare an, în luna iunie, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu coagulează energiile performative. Sibiul în festival este un oraş tumultuos fără agresivitate, seducător în agitaţia sa. FITS 2014 a avut o structură densă şi, ca în ultimii ani, programul matinal şi al după-amiezelor a fost consistent şi incitant.
Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier“ s-a întors acasă, la Sfîntu Gheorghe, Covasna, după cîteva ediţii la Sighişoara, Baia Mare şi Satu Mare. Evenimentul este organizat de Teatrul „Andrei Mureşanu“, sub conducerea creatorului său, dramaturgul Radu Macrinici.
Cînd am aflat că Silviu Purcărete a montat Oidip (premieră în 13 iunie, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu), un scenariu propriu, după cele două piese ale lui Sofocle – Oedip Rege şi Oedip la Colonos, primul gînd a fost că regizorul s-a reîntors pe un teritoriu familiar, care îl defineşte şi pe care îi place să îl exploreze repetat.
În 2007, cînd Sibiul era Capitală culturală europeană, compania britanică DreamThinkSpeak a fost invitată să recreeze acolo spectacolul Don’t Look Back. Necesitatea reconstruirii performance-ului venea din faptul că spaţiul de desfăşurare era esenţial pentru demersul artistic.
A fi mamă înseamnă a deveni altcineva, fără să dispari cu totul. O scindare de sine cu efecte sociale şi psihologice. Socializezi cu oameni necunoscuţi, brusc faci parte dintr-un club închis (al mamelor), dar dispari din grupul tău de prieteni şi abandonezi preocupările personale (din lipsă de timp).
Fragilitatea dansului contemporan în contextul socio-politic postrevoluţionar – cu referire la continua luptă a dansatorilor pentru fonduri, spaţii, instituţii – a fost tema instalaţiei video Increasing Romanian Dance.
Ce se vede clar pe scena românească de dans şi performance este o acută nevoie de identificare (valabilă şi pentru CNDB), de poziţionare personală în raport cu o masă supusă convenţiei, amorfă şi apatică, închisă în propriile prejudecăţi, mai mult din comoditate decît din convingere.
Întîmplarea face ca la o lună distanţă să văd două spectacole diferite conceptual, dar care mizează pe mişcare ca performanţă fizică, în coregrafie fixă. Fenomenul este important din punctul de vedere al polarizării existente pe scena românească de dans.
În Polska, Agata Maszkiewicz proclamă dreptul la eşec. Repetat în preajma Olimpiadei de Vară de la Londra, performance-ul este puternic influenţat de sport, de imaginea sportivului ca erou naţional şi de victorie ca aspiraţie colectivă.
RE// MIX Henryk Tomaszewski face parte dintr-un proiect amplu şi de anduranţă, iniţiat de Komuna Warszawa – o formă nonierarhică de asociaţie culturală, care reuneşte artişti rebeli faţă de instituţiile oficiale şi esteticile clasice, înfiinţată iniţial lîngă Varşovia, în timp relocată în capitala polonă.
Jan Klata, unul dintre regizorii polonezi în vogă astăzi, vorbea la un moment dat despre cuvîntul care a provocat „moartea inocenţei în Polonia“. Acest cuvînt este Jedwabne şi desemnează un orăşel în care, în 1941, au murit 1600 de evrei.
„O foarte puternică primă impresie.“ Aşa s-ar putea caracteriza Sfîntul din Sfîntu Gheorghe, al patrulea episod din Proiectul „Despre România, numai de bine“, derulat de regizoarea Ana Mărgineanu şi dramaturgul Peca Ştefan în oraşe de provincie, pe care le portretizează dramaturgic pe baza unei cercetări.
Sînt două premise. Prima vizează modificările profunde prin care trece lumea contemporană. Criza economică, tehnologiile avansate, ritmul accelerat al vieţii, şubrezirea conceptelor politice, chestionarea libertăţii schimbă paradigma de gîndire a omului urban.
Lipsea peştele. Nu e obligatoriu, dar în spectacolele lui Afrim zburdă cîte un peşte, prin aer sau apă, însoţind bufniţele în păduri întunecate sau căzînd din cer în deşertul australian. În spectacolul ăsta era deja multă culoare şi suficient absurd cît să nu mai încapă un peşte.
„O adiere de vînt scutură iarba înaltă şi frunzele unui copac care nu mai e acolo de mult.“ Fraza asta se regăseşte în didascaliile de la începutul textului. Nu o rosteşte nimeni, dar în spectacol se simt atingerea plăcută a vîntului pe obraji, mirosul ierbii arse de soare şi fantoma salcîmului străjuieşte o margine de lume.
Autismul se caracterizează prin tulburări grave de comunicare şi probleme de concentrare. Sindromul Asperger este o formă mai uşoară de autism. Partea bună a lucrurilor este că s-au făcut progrese în terapie, bazate pe înţelegerea modului în care gîndesc copiii cu autism şi sindrom Asperger.
Ai probleme cu soţia. Ai probleme la serviciu. Ai probleme cu spaţiile deschise, dar şi cu cele închise, nu suporţi oamenii, dar nu te descurci fără ei, eşti dependent de psihoterapie, dar te autotratezi ca să nu fii nevoit să ieşi din casă sau să vezi pe cineva.
Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă tocmai te-a părăsit. Mai mult decît atît, te-a părăsit pentru altcineva. Care ar fi strategia ta de recucerire? Te poţi gîndi la asta mîine, precum Scarlett O’Hara, dar dacă acel mîine este azi?
O barcă împotmolită într-o mlaştină secată, stingheră în neputinţa ei de a răzbate. În mijlocul mîlului, o bulboană care va prilejui una dintre cele mai spectaculoase sinucideri din teatru. Un ponton singuratic, strecurat printre smocuri ciufulite de stuf, din care iese o haită de lupi cu ochii însîngeraţi.
Centrul Naţional al Dansului ocupă luna februarie cu un festival, „Like CNDB“ #1 (9-28 februarie). Evenimentul poate fi privit ca un fel de raport performativ de activitate a scenei de dans contemporan, în care sînt prezentate cîteva dintre spectacolele ultimilor ani, care au marcat esteticile, tematicile, direcţiile coregrafice în spaţiul românesc.
Trebuie să-i fi plăcut foarte mult regizorului Alexandru Dabija piesa lui Esteve Soler, Contra democraţiei, dacă s-a decis să o monteze a doua oară. În primul spectacol, la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, a lucrat cu scenograful Dragoş Buhagiar; în cel de acum, de la Odeon, îl are partener pe Helmut Stürmer.
Filmele care ajung spectacol creează mai multe probleme, în funcţie de traseul textului de bază. În cazul Absolventului, există o dramatizare de Terry Johnson a romanului original de Charles Webb, căreia Theodor Cristian Popescu i-a adăugat fragmente din scenariul filmului, scris de Calder Willingham şi Buck Henry.
Ce mi se pare definitoriu pentru Alexandru Dabija este faptul că viziunile sale asupra textelor pe care le montează nu le afectează acestora identitatea. Dabija este un cititor inteligent, percepe subtil intenţia dramaturgului şi îi oferă vizibilitate, asta fiind şi amprenta sa regizorală.
Cum ar decurge confruntarea dintre victima unui abuz sexual şi agresorul ei, la 15 ani de la incident, suficient timp cît să se decanteze gîndurile şi emoţiile? Pentru Blackbird, David Harrower s-a inspirat din cazul unui puşcaş marin american, care a cunoscut în mediul online o adolescentă britanică de 12 ani.
În urmă cu cîţiva ani, regizorul Alexandru Dabija spunea că are de gînd să facă o serie de spectacole după poveştile româneşti. Proiectul s-a materializat în teatre de stat şi a devenit unul dintre cele mai interesante şi coerente programe regizorale personale.
Dintr-o cutie se aude, răguşită şi alintată, o voce. Înăbuşită ca o bucată de carne. O fetiţă-monstru iese din cutie. Are alura fantomatică a lui Wednesday Addams, este o bizarerie de personaj gotic, o adolescentă cu inteligenţă peste medie, dar instabilă emoţional, cu tendinţe autodistructive şi disfuncţii de comunicare, în ciuda volubilităţii sale.
Un fapt divers. Unul din cazurile melodramatice prezentate la TV. Un tată se sinucide împreună cu doi copii minori. Detaliile înduioşează. Fetiţa de 3 ani arată ca un îngeraş blond. Băiatul adolescent are un handicap sever. Tatăl alege înecul în apele îngheţate ale lacului Tarniţa (Cluj).
„Tatăl nostru care eşti în ceruri, Mama noastră care eşti în bucătărie.“ Am ieşit de la acest performance cu un sentiment încercat nu prea des: că este important să se scrie despre el. Se scrie despre spectacole mai mult sau mai puţin reuşite, despre estetici şi teme noi, despre tendinţe şi direcţii.
Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş a prezentat cîteva dintre producţiile sale într-un showcase – Connect2ACT – căruia i-a adăugat şi lansarea proiectului european „Fabulamundi. Playwriting Europe în România“.
Compania „Liviu Rebreanu“ a lansat un program de dramaturgie contemporană, românească şi străină, prin care s-a conectat la problemele realităţii imediate, dar şi la tendinţa teatrului est-european de chestionare a istoriei recente, respectiv a perioadei comuniste.
Iniţiat în 2002 de canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson – Scena Naţională Marne-la-Vallée din Franţa, festivalul Temps D’Images (teatru, dans, imagine foto/video), concentrat pe formule inovatoare în expresie şi pe noua dramaturgie, s-a dezvoltat într-o reţea europeană cu zece ţări.
În timpul Festivalului Naţional de Teatru, dar în afara lui, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara a prezentat, la Bucureşti, un spectacol de Hajdu Szabolcs – Vremuri de pace. Interesul pentru spectacol este stîrnit, în primul rînd, de numele regizorului.
Ediţia din acest an a Festivalul Naţional de Teatru ar putea determina o schimbare fundamentală. Formula actuală, un showcase cu cîteva evenimente conexe, format fără identitate, care pare a avea ca scop organizarea unui turneu în grup pentru teatrele din ţară, este nulă prin nesfîrşita reproducere a unui tipar revolut.
Titlul acestui articol mi s-a impus spontan, după terminarea recentei premiere a Teatrului Naţional din Bucureşti. Legătura s-a făcut rapid cu spectacolul, tot de la TNB, al lui Gigi Căciuleanu – D’ale noastre, inspirat din opera lui Caragiale, în care se produce o sinteză a mioritismului prin caracterele caragialiene, sublimate şi coregrafiate cu nerv, o analiză a fiinţei naţionale făcută cu blîndeţe şi umor.
Cu premiera Un pic prea intim care a avut loc în prima ediţie a Fest(in) pe Bulevard, festival de teatru internaţional organizat de Teatrul Nottara, comedia bulevardieră (re)devine un gen frecventabil pe scenele mioritice.
A opta ediţie a eXplore Dance Festival stă sub semnul crizei. Cea mai amplă manifestare din dansul contemporan românesc şi-a restrîns selecţia din acest an la spectacole prezentate doar la final de săptămînă, dar, cu toată austeritatea, eXplore – cu tema „eXchange“ – generează întîlniri esenţiale.
Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după Scrisorar –, Părul Venerei (în traducerea Antoanetei Olteanu).
Trăim într-o lume toxică. O viaţă toxică. Sîntem intoxicaţi de oamenii din jur, pe care îi intoxicăm la rîndul nostru. Cu violenţă. Cu depresie. Cu minciuni şi cu prejudecăţi. Cu intoleranţă. Cu discriminare. Cu abuzuri. Cu indiferenţă. Cu neiubire.
Tipografic majuscul, un spectacol de Gianina Cărbunariu, scenografia: Andrei Dinu; coregrafia: Florin Fieroiu; cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vîlcu. O coproducţie dramAcum cu festivalul Divadelna Nitra, în parteneriat cu Teatrul Odeon
Gigi Căciuleanu leagă indestructibil muzica şi mişcarea de matematică. Într-un spectacol făcut cu Baletul Naţional din Chile, Noche Bach – prezentat la Bucureşti în cadrul Întîlnirilor JTI 2011 –, coregrafia corela riguros, dar rece, muzica lui Bach cu şirul lui Fibonacci, o structură matematică în care fiecare număr reprezintă suma celor două numere anterioare
Copii – victime ale accidentelor casnice. Copii care renunţă la şcoală. Copii care ajung pe străzi. În 2013, în România există oficial peste 80.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate (peste 3.000.000 de români lucrează peste hotare).
Cînd Uniter a anunţat că noul director artistic al Galei „Hop“ a Tînărului Actor este regizorul Radu Afrim, s-au reactivat speranţele în renaşterea acestui concurs de actorie, plasat într-o zonă de penumbră din cauza unui cumul de sincope (încremenirea într-o formulă competiţională nestimulativă şi plictisitoare, lipsită de miză).
Scrisoare către Casandra, piesa portughezului Pedro Eiras, aminteşte de romanul lui Mihail Şişkin – Scrisorar. De pe front, un soldat trimite iubitei sale o ultimă epistolă, în care descrie hidoşenia contaminantă a războiului, folosind ca medicamente vindecătoare amintirile iubirii lor.
