Dramaturgii americani (dar nu numai) dezbat de ani buni una dintre problemele omenirii contemporane: alienarea urbană. Metropola ca sursă de boală, cu efecte dezastruoase asupra psihicului uman: însingurare, depresie, isterie, dependenţe, consumul excesiv ca soluţie pentru umplerea golului identitar.
Într-un oraş în care plouă interminabil, în 2039, Gabriel York îşi aşteaptă fiul pe care l-a abandonat cînd era copil şi care vine pentru că „Vrea ceea ce vor toţi tinerii de la taţii lor. Vrea să ştie cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Şi habar nu am ce îi voi spune.“
Trilogia minelor – cele trei piese („Flori de mină“, „Orb de mină“, „Apă de mină“) scrise de dramaturgul mureşean Székely Csaba – este una dintre cele mai deznădăjduitoare imagini a ruralităţii din România de astăzi. Despre criza satelor – depopularea, degradarea şi stingerea lor – se scrie puţin.
Zic Zac a fost spectacolul-vedetă al Galei Absolvenţilor de Master în Artă Coregrafică ai UNATC, promoţia 2013. Nu numai că a fost desemnat Cel mai bun spectacol şi performerii şi-au adjudecat premiile de interpretare, dar despre show s-a vorbit mult, s-a creat o stare de „trebuie să vezi / vreau să văd“ astfel că a devenit, în scurt timp, un fel de „must see“ urban.
Construit fragmentar, cu cinci poveşti din realitatea imediată, ficţionalizate, Solitaritate mută atenţia din zona discriminării etnice făţişe către alte forme de discriminare sau alte subiecte. Bonele filipineze ca simbol al muncitorului imigrant (sclav modern) şi ca suprasimbol al captivităţii individului într-un mecanism social corporatist, care funcţionează pe principiul dominării omului de către material.
Corpul uman ca element de arhitectură urbană reprezintă punctul de pornire într-o instalaţie performativă cu trei elemente. Corpuri în cetate este un spectacol modular în care se articulează viziuni coregrafice diferite în trei performance-uri succesive de 20 de minute, fiecare pe cîte o scenă special construită.
Lotul olimpic al României a obţinut cinci medalii la Olimpiada Internaţională de Fizică de la Copenhaga, două de aur şi trei de argint, rezultate care au plasat România pe primul loc în Europa şi pe locul 5 în lume. Medaliile de aur au fost obţinute de Cristian Frunză (clasa a X-a) şi de Cristian Andronic (clasa a XI-a).
Yuri Kordonsky este un clasic updatat. Regizorul rus, şcolit de Lev Dodin (patriarhul teatrului rus, guru de la Malîi Teatr), ajuns şeful catedrei de teatru de la Wesleyan University, Middletown, SUA, nu s-a convertit la dramaturgia americană, nici măcar la cea contemporană, nici la vreo estetică nonconformistă.
Există dansatori care folosesc cuvinte precum corpul, pe post de material de lucru. Din cuvinte se coregrafiază performance-uri. După dans şi nondans, urmează dansul discursiv (sau dansul volubil). După corpul dansator urmează corpul vorbitor. Manuel Pelmuş le foloseşte pe amîndouă pentru a-l explica pe unul prin intermediul celuilalt.
O masă lungă, acoperită cu o pînză albă. Trei personaje îmbrăcate în alb, cu ochii acoperiţi de fîşii de dantelă neagră, sînt aşezate – două la cele două capete şi unul la mijloc, pe o latură. Un alt personaj „marchează“ simetric al patrulea loc, prin absenţă. Un dreptunghi „ciobit“ la un colţ.
O femeie divorţează din cauza lipsei iubirii. Alte două nu se pot despărţi pînă cînd una nu îşi recuperează ceea ce i-a luat cealaltă: inima. Un bărbat se întoarce după zece ani să îi spună adio fostei soţii, ca să o poată uita. Iubirea unui bărbat trăieşte, deşi el e mort. O femeie îşi uită bărbatul şi trebuie să îl reinventeze în fiecare zi.
Spectacolul lui Jan Klata, o dramatizare a unui roman premiat – O piesă despre mamă şi patria-mamă, este o litanie ironic-dureroasă despre relaţia mamă-fiică la nivel individual (personal) şi la nivel general (mamă-patrie şi fiică-cetăţean).
De cîţiva ani, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu dezvoltă o secţiune de dans care a devenit una dintre atracţiile evenimentului. Nu numai că în ultimele ediţii a crescut semnificativ numărul spectacolelor coregrafice invitate, dar s-a diversificat şi paleta esteticilor prezentate, ajungînd pînă în zona instalaţiilor performative şi a nondansului.
Dragă Mădălina, dragă Mihaela. Două doamne în vîrstă, cu ochelari de soare, căciuli de blană şi bastoane de lemn intră în scenă, cu mers nesigur, ţinîndu-se de braţ. Drumul pînă în faţa scenei se parcurge încet, cu oboseală şi neîncredere, ca şi cum ar cerceta un teritoriu necunoscut.
Asta este ziua Rodrigo Garcia. Tatăl anticonsumismului în teatru a ţinut o conferinţă numită „Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi rîu” – un extras din Borges cu referire la faptul că experienţa ne modifică: „nu sunt acelaşi de la începutul discuţiei”, exemplifică Rodrigo Garcia.
Ziua începe devreme la Sibiu, la ora 10, cu conferinţele de presă. Apoi conferinţe, spectacole lectură, spectacole, concerte, club. Ploi şi flori de tei. Mulţi prieteni, multe discuţii.
După focusul polonez de la ediţia de anul trecut a FITS, mi-am dat seama că teatrul polonez este unul dintre cele mai incisive din Europa. Cu spectacolul lui Jan Klata de anul acesta, se confirmă o tendinţă puternică în Polonia de a chestiona probleme dure ca identitatea naţională, naţionalismul, antisemitismul polonez etc.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu s-a mutat anul acesta cu o săptămînă mai tîrziu decît de obicei pentru a evita sezonul ploios care ucide spectacolele de stradă, latură importantă a evenimentului prin vizibilitate şi accesabilitate pentru un public numeros.
Dragostea doare. Nimic nou pînă aici. El şi ea se întîlnesc în copilărie şi, timp de 30 de ani, au o relaţie de prietenie în care nici unul nu vrea să arate că există mai mult decît atît, iar cînd se decid să recunoască elefantul din magazinul de porţelanuri, momentele în care fiecare are curajul să o facă nu coincid.
Trilogia dramaturgului catalan Esteve Soler – Contra democraţiei, Contra iubirii, Contra progresului – vizează viciile sistemice ale societăţii contemporane. Sistemele politice, avansul tehnologic, emanciparea afectivă sînt analizate şi deconstruite pînă la a demonstra că au devenit toxice pentru umanitate.
Solpadeine is my Boyfriend este un text scris şi performat de Stefanie Preissner, o tînără actriţă irlandeză care şi-a transformat experienţa unei depresii într-o poveste complexă despre prăbuşirea economică a Irlandei, cu o consecinţă majoră: emigrarea în masă.
Shot cuprinde şase piese scurte (schiţe), scrise de către scriitoarea Theresa Rebeck, special pentru a fi jucate într-un bar. De aici, o relaxare a scriiturii pînă la firescul cotidian, o reală nedemonstraţie, un refuz al etichetărilor de orice fel. Schiţele vorbesc despre femei, despre bărbaţi şi despre relaţiile dintre ei.
Din februarie 2011, Centrul Naţional al Dansului este un vagabond instituţionalizat. A rămas fără spaţiu din cauza renovării Teatrului Naţional Bucureşti, unde îşi avea sediul şi a fost anunţat că nu va reveni în această clădire după terminarea lucrărilor, căci nu este cuprins în noua arhitectură a TNB.
În 2010, Sala Studio a Teatrului Odeon a fost redeschisă după 62 de ani. Un spaţiu underground cu un design frust, o scenă modulară, bine dotată tehnic şi un foaier potrivit pentru expoziţii. Cu alte cuvinte, un loc în care artiştii pot face tot felul de năzdrăvănii.
În ReVerbs (instalaţie performativă cu premiera în festival), compozitorul Vlaicu Golcea devine performer (actant, muzician, fotograf) alături de coregrafa Özlem Alkiş (Turcia). Siluetele lor negre se insinuează discret într-un spaţiu deschis.
Într-un spaţiu nou pentru arta contemporană – tranzit.ro (Bucureşti, str. Gazelei nr. 44), Anca Benera şi Arnold Estefán chestionează concepte politice şi economice din perspectiva flexibilităţii acestora. În contextul schimbărilor majore care se produc în lume, de la reconfigurarea geopolitică la criza economică, doctrinele se dovedesc depăşite şi trebuie regîndite, adaptate la noile realităţi sau înlocuite cu altele noi.
Ţac. Ţac. Ţac. Maşinile de scris ţăcăne ritmic. Sunetele lor desenează amintiri în care sentimentele se ascund în cuvinte. Ţac. Ţac. Ţac şi tac. Judith Ardeleanu citeşte o scrisoare dintr-o carte despre un băieţel care vede pe masa din bucătărie picioarele tăiate ale unui pui de găină.
O jumătate de sală de teatru / biserică părăginită, cu plafonul / cupola crăpat(ă) şi balconul / amvonul în care stau membrii consiliului artistic care exercită cenzura asupra romanului blasfemitor. În lojele laterale, Pilat şi Afranius discută despre Iisus.
O casă dărăpănată, din centrul Capitalei, o uşă veche, cu lemnul cojit. La intrare, cîteva trepte din mozaic, ciobite. Intru într-o încăpere minusculă, cu un covor uzat, roşu închis, o canapea şi o măsuţă. Un alt spaţiu, la fel de mic, în dreapta, cu pereţii netencuiţi.
sfîrşit (work in progress) este epilogul unui alt spectacol, făcut la începuturile idealiste ale carierei de actor. „La 19 ani (eram student în anul I la actorie), am fost foarte mîndru că spectacolul în care jucam – în afara şcolii – fusese programat chiar de ziua mea de naştere."
Există regizori care au cîte un actor-fetiş, pentru care construiesc spectacole aşa cum regii ridicau pe vremuri catedrale, temple ori palate. Pentru regizorii tineri, fetişismul este pragmatic, ia forma coagulării unei echipe cu care împărtăşesc gustul pentru anumite tematici ori estetici şi cu care pot dezvolta un stil de lucru eficient.
În fiecare an, în februarie, în opt ţări din lume (cărora, de doi ani, li se adaugă şi România), se organizează Luna Istoriei LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender). Manifestarea presupune o serie de acţiuni culturale şi educative (proiecţii de filme, expoziţii de artă, teatru, discuţii, educaţie nonformală, petreceri şi ateliere).
Textul lui Mimi Brănescu despre universul în derivă al satului românesc (nu că urbanitatea mioritică nu ar fi la fel de lipsită de busolă) face carieră. După montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul Act, cu Marcel Iureş în rolul tatălui – un spectacol bine închegat –, Andrei Cohn a făcut un film (ce are premiera la toamnă) şi Vlad Massaci – un spectacol la Teatrul de Comedie.
Cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, atenţia regizorului se îndreaptă spre zona teatrului politic şi a cabaretului – ceea ce ar putea fi interesant, o dată ca mesaj, a doua oară ca estetică (cabaretul presupune dinamică şi umor, chiar dacă e negru).
Traseul profesional al lui Marius Manole conţine o cantitate uriaşă de spectacole. Tînărul care făcea senzaţie în spectacolul brăilean Drept ca o linie (2002), în regia la fel de tînărului Radu Apostol, a fost repede adoptat de artiştii independenţi şi spectatorii lor.
Chip de foc şi Le salon des enfants terribles sînt texte despre alienarea adolescenţilor pe fondul instalării autismului social. Prizonieratul în propriile fantasme şi explozia (auto)distructivă sînt simptome grave ale maladiilor urbane.
Poţi să mergi, poţi să munceşti. Acest principiu, aparent sănătos, devine instrument de tortură într-un viitor sumbru, kafkian, dominat de un război interminabil, cu o luptă de gherilă în spatele frontului. Terorismul are şi o latură psihologică. Oamenii găsesc tot mai greu locuri de muncă.
Raluca Stroescu a murit în 2007. La vremea respectivă, moartea ei a fost intens mediatizată, dar, cum e firesc, după un timp a dispărut din atenţia publicului. Nefiresc e că acestei morţi nu i-a urmat nimic. Dezbateri, noi norme de protecţia muncii, Inspecţia Muncii în control la marile companii, sindicate care să pretindă respectarea condiţiilor de muncă etc. Nimic.
Cînd profu’ spune „comunismu’ a expirat“/ eu văd un club tare unde mă pup cu un băiat. Născut în ’84 prezintă portretul (neterminat) al unei generaţii suspendate între două epoci, comunism şi democraţia originală. Pe prima erau prea mici ca să o înţeleagă, cea de-a doua este confuză pentru toată lumea.
Patru actori tineri spun povestea de dragoste a două cupluri de peste 80 de ani. Îmbrăcaţi casual, aşezaţi relaxaţi pe podiumul de la Teatrul Act, înveliţi în pleduri sau geci, cei patru scanează nişte vieţi, de la moarte înapoi la prima întîlnire. Un teatru narativ, bazat exclusiv pe o poveste aproape telenovelistică, pe care o dinamitează din cînd în cînd.
„În beciul cu morţii, Ion e frumos / Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.“ Versurile lui Arghezi îmi inundă mintea pe repeat în finalul spectacolului de la TNB al Afrim-ului, Năpasta. Pieta: Ion Nebunul, gol, zace pe un catwalk, cu chipul murdar de ţărînă şi ochii deschişi, înconjurat de manechine cu rochii roşii.
Spectacolul se construieşte simplu, auster, fără false complexităţi. O dramă de familie generată de dosare de Securitate, o confruntare între generaţii şi conştiinţe, între sacrificii şi nevoia de adevăr. În Sala Studio a teatrului mureşean, spaţiul de joc, gol, este delimitat de scaunele spectatorilor puse în cerc, iar actorii se amestecă în public.
Leonida (Victor Rebengiuc) şi Efimiţa (Mariana Mihuţ) intră în scenă îmbrăcaţi elegant. El poartă smoking şi pantofi de lac cu scîrţ (sic!), ea, rochie de seară cu sclipici şi pantofi cu toc. Se aşază uşor intimidaţi pe canapea, iau microfoanele în mîini şi „fac“ politică.
Cred că sînt cam o sută de bibelouri, acelea pe care le ştim cu toţii din vitrinele părinţilor: beţivii, balerina, ţărăncuţa cu coş pe umăr, veveriţa, cîinele pătat. O lume de porţelan. Imaginea îngheţată a unei frumuseţi afişată ostentativ ca să-şi ascundă goliciunea.
La piesele lui Csaba Székely se remarcă două lucruri: ascuţimea de bisturiu cu care crestează în problemele secuimii din Transilvania şi umorul sănătos sub care camuflează arma „crimei“. Trilogia pe care dramaturgul mureşean a început-o anul trecut se apropie de final.
Prezenţi al doilea an în Festivalul „Viaţa e frumoasă“, actorii de la The Workcenter Jerzy Grotowski & Thomas Richards din Pontedera (Italia) au prezentat două spectacole. E admirabil demersul Operetei de a facilita spectatorilor întîlnirea cu aceste show-uri-legendă care fac parte din istoria antropologiei teatrale.
Mihai Mihalcea este Farid Fairuz. În subsolul de la subRahova, Mihalcea îşi povesteşte copilăria. „E în stare acum să vă facă să plîngeţi, să vă emoţionaţi, să empatizaţi cu el şi să-i daţi crezare. O să inventeze tot felul de poveşti bazate pe sechelele sale.
Festivalul Naţional de Teatru s-a încheiat cu o surpriză. Premiul instituit peste noapte – „la solicitarea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/IATC)“, după cum ni se comunică – a ajuns la două producţii independente cu tematică socială.
Ca şi anul trecut, ca acum doi ani şi cam de cînd a început celebra criză mondială care e vinovată pentru orice (indolenţă, prostie, indiferenţă, nepricepere, rea intenţie etc.), Festivalul Naţional de Teatru a stat sub semnul incertitudinii financiare şi doar încăpăţînarea organizatorilor a făcut ca această ediţie să existe.
