Wim Vandekeybus este un fenomen. Luciditatea analitică a artistului flamand devine performativă într-o formulă complexă, vădit ironică. Cel mai recent spectacol, booty Looting, a fost prezentat în cadrul eXplore dance festival care merită pentru acest lucru multe mulţumiri.
Spectacolul Platonov în regia lui Alexandru Dabija este unul normal. Normalitatea lui variază însă în funcţie de reper. Într-un peisaj teatral profesionist, în căutare de limbaje/teme/estetici/interpretări noi, Platonov ar reprezenta normalul. Universul teatrul românesc este însă diferit de această situaţie ideală.
Primul lucru la care m-am gîndit cînd am văzut Contra democraţiei au fost fotografiile lui Jan Saudek. Nici vorbă de pornografie în textul lui Esteve Soler sau în spectacolul lui Alexandru Dabija, dar viziunea deformat-grotescă a fotografului ceh asupra relaţiilor interumane deviate se aplică aici societăţii umane în întregul ei.
La muuulţi ani! E ziua Margaretei Eschenazy. Ascultă în picioare cum i se cîntă, emoţionată, uşor nesigură sau poate doar obosită. A dansat mai devreme în spectacolul O istorie fizică. Astăzi împlineşte 75 de ani şi a avut premieră. Locuieşte în Căminul „Amalia şi dr. Moses Rosen“.
Marina e un icon al artei contemporane, „bunica performance-ului“, cum îşi spune cu ironie. O femeie frumoasă (în film are 64 de ani), nu după canoanele modelling-ului – deşi trupul ei longilin şi filiform ar putea întruni coordonatele imposibile ale designerilor –, ci după cele vechi, de la facerea lumii.
Duminică după-amiază, clubul de la Muzeul Ţăranului e plin de puştime, de la bebeluşi care dorm în cărucioare la copii de 7-8 ani. Cei mai mulţi sînt „grădinarii“ de 3-4 ani însoţiţi de părinţi. Fetele – majoritare – au cîrlionţi moţaţi cu grijă de mama şi „converşi“.
Neil LaBute este unul dintre cei mai jucaţi autori dramatici în România. Îl suspectez că îi depăşeşte pe Shakespeare şi Cehov ca număr de montări. Desigur, spectacolele cu piesele dramaturgului american se găsesc, de regulă, prin cotloanele teatrului independent.
Scaunul. Asta pare să fi fost tema ediţiei din acest an a Galei Hop de la Mangalia. Tînărul actor, cu obrăznicia tinereţii sale, a considerat că cea mai potrivită metodă pentru a-şi demonstra calităţile (asta presupune un concurs de actorie) este să stea pe scaun şi să spună un text.
Una dintre cele mai importante apariţii în zona teatrului din România din ultimii doi ani este cea a dramaturgului Székely Csaba. Teatrul este un organism viu. Se modifică permanent, apar noi tendinţe, unele estetici se perimă sau cad în desuetudine. Tînăra generaţie experimentează noi formule, artiştii cu experienţă încearcă să se reinventeze.
O puştoaică devine conştientă de apartenenţa ei la etnia romă. Cîteva femei încearcă să oprească dispariţia Centrului cultural din cartierul lor. O doamnă în vîrstă vorbeşte despre iubirea tîrzie a tatălui ei imediat după Al Doilea Război Mondial. O unguroaică din Tîrgu-Mureş îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu prieteni din Budapesta.
Cînd un teatru „oficial“, cu scenă proprie, produce un spectacol într-un club e clar că ceea ce-l împinge este o nevoie performativă pentru acest tip de spaţiu. Show-ul Teatrului German din Timişoara CUPLUtoniu se joacă după colţul instituţiei, în Al-Kimia, un bar ale cărui scaune au picioare umane. Acesta este primul lucru pe care îl observi.
Pierrot cade din cer. La propriu. În Arlechino moare?, spectacolul care a inaugurat Laboratorul de noapte, noul spaţiu de joc al Teatrului Bulandra, se aud bătăi repetate într-o uşă din tavan. Uşa dă direct afară şi atunci cînd se deschide spectatorii pot vedea acoperişurile clădirilor din împrejurimi şi cerul de unde Pierrot se rostogoleşte împiedicat pe o scară.
„Dacă aveți timp și chef și vreți să contribuiți cu un pixel, cu un gînd, cu un cuvînt, am vrea să vă propunem un scurt exercițiu de amintire și să ne trimiteți cîteva sugestii de...“ Am primit invitația-rugăminte într-un e-mail de la „Scrie despre tine“, un atelier de dramaturgie susținut de regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă.
Un cub zăbrelit de metal cu leduri ca o celulă de interogatoriu. Lumină rece, chiar şi atunci cînd ţipă în culori tari, portocaliu sau galben. Cîteva siluete androgine, îmbrăcate în uniforme cenuşii ca salopetele de cosmonaut. Mai multe personaje poartă aceleaşi nume şi sînt jucate de aceiaşi actori.
Podeaua Catedralei Saint Patrick din Dublin este mozaicată, cu tonuri de verde şi ocru. O placă cenuşie marchează locul de veci lui Jonathan Swift, care a fost diacon la Saint Patrick între 1713 şi 1745, perioadă în care a scris Călătoriile lui Gulliver (Travels into Several Remote Nations of the World).
La exact o sută de ani de la moartea lui Caragiale (9 iulie 2012), Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat în renovare, consolidare şi redefinire a spaţiului, şi-a omagiat patronul spiritual prin deschiderea celei dintîi dintre noile săli cu avanpremiera Două loturi în regia lui Alexandru Dabija (premiera la toamnă).
Subtitlul mi-a fost sugerat de coregraful Manuel Pelmuş şi rezumă, cu umorul resemnat al românului, existenţa zbuciumată a unei instituţii naţionale, pierdută de statul român în timp ce renova clădirea în care aceasta îşi avea sediul. Povestea cu iz de banc ar fi nostimă, dacă existenţa Centrului Naţional al Dansului n-ar fi parţial anulată în acest moment.
„Mama spune că ştii cînd ai ajuns la maturitate. Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminteşti cînd erai.“ Probabil cu această replică l-a „agăţat“ dramaturgul canadian Morris Panych pe Radu Afrim, care i-a montat la Teatrul German din Timişoara piesa Fetiţa din bolul peştişorului auriu.
20/20 este o invitaţie la discuţie, confesiune, înţelegere şi împăcare. După spusele autorilor spectacolului, deși invitaţi să ia loc oriunde în sală, la Tg. Mureş spectatorii se aşază instinctiv separat, românii de-o parte, maghiarii de alta. Alături, dar nu împreună. Gestul, simptomatic pentru boala care există încă, e cu atît mai grav cu cît e instinctiv.
Aflat în atenţia regizorilor (dar mai ales a directorilor de teatru) la cei o sută de ani de la moarte, Caragiale a fost ciufulit în fel şi chip în spectacole de toate felurile. Au fost interpretări clasice care au scormonit în vechile tipare comice, bizarerii îndoielnice, dar şi lecturi surprinzătoare, revigorante prin prospeţime.
Cu al său On the Concept of the Face, Regarding the Son of God, Romeo Castellucci a păşit pe terenul minat al dezbaterii religioase. Scandalul care a însoţit spectacolul arată că tema stîrneşte încă patimi şi că în pesimismul generalizat care a pus stăpînire pe lume, oamenii simt nevoia să ştie - concret - dacă Cerul e gol, aşa cum a afirmat Nietzsche.
Vîrful neobrăzat al artei performative europene s-a înfipt în pămînt belgian, sol fertil pentru artiști locali sau adoptați, toți în avangarda fenomenului. De aici vin Jan Fabre sau Wim Vandekeybus și tot de aici a venit la Sibiu Jan Lauwers cu spectacolul Casa Cerbilor realizat la Needcompany, a treia parte din trilogia Sad face – Happy face.
Mi se pare că programul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a fost făcut special pentru vreme rea. În alte ediții, spectacolele de stradă au constituit unul dintre pilonii evenimentului. Anul acesta, accentul s-a mutat pe spectacolele indoor, provocatoare și inteligente, creații ale unor artiști europeni de prim plan sau în plină afirmare.
La Sibiu plouă. Cine a mai fost la Festivalul Internațional de Teatru în anii trecuți știe că ăsta e unul dintre cele mai rele lucruri care se poate întîmpla. Deocamdată, cu toată toamna asta de vară, spectacolele de stradă nu s-au anulat. Oamenii se zgribulesc sub pelerinele de ploaie, dar entuziasmul rezistă.
subPămînt este o arhivă de poveşti personale care reconstituie structura socială eterogenă din Valea Jiului după o documentare ce a inclus interviuri cu locuitorii zonei şi studierea realităţii locului, inclusiv „excursii” în mină.
La 22 de ani de la căderea comunismului, în ţările est-europene dosarele fostelor Poliţii politice rămîn o problemă nerezolvată. Polonia, Cehia, România şi Bulgaria au legi care au desecretizat dosarele. În Ungaria, un proiect de lege care permitea accesul parţial la aceste documente a fost respins de Parlament în februarie.
De ani de zile, Festivalul Internaţional Shakespeare recuperează informaţie. Spectacole care au marcat gîndirea teatrală, hituri mondiale sau legende artistice au venit la Craiova şi Bucureşti prin intermediul Festivalului Shakespeare şi au recuperat datele pierdute despre istoria teatrală recentă.
Criza economică a lovit în Shakespeare. Lipsa bugetului (sau a „bunăvoinţei” finanţatorilor de a direcţiona o parte din buget către cultură în an electoral, cînd Eştii locali sînt mult mai importanţi decît Hamleţii de aiurea) a făcut ca în acest an, extensia bucureşteană a Festivalului Shakespeare de la Craiova să fie restrînsă la trei spectacole.
Festivalul Internaţional Shakespeare (23 aprilie – 3 mai, Craiova şi Bucureşti) îşi menţine şi în timp de criză bunul obicei: o selecţie de spectacole valoroase, dintre care măcar unul de excepţie. Este meritul exclusiv al directorului Bienalei Shakespeare, Emil Boroghină, că reuşeşte (doar el ştie cum) să aducă în România show-uri de top sau staruri teatrale.
2012 a fost declarat „Anul Caragiale”. Se împlinesc 100 de ani de la dispariţia dramaturgului şi 160 de ani de la naşterea sa. Prin urmare, toată lumea montează, mai de nevoie, mai la cererea teatrelor, Caragiale. Veşnic actual, nenea Iancu este întors pe toate feţele, în toate esteticile.
De ani buni, premiile Uniter se degradează. Devin tot mai puţin reprezentative pentru teatrul românesc şi tot mai mult apanajul unui grup închis. Teme, estetici, oameni noi trec pe lîngă juriile Uniter ca şi cum n-ar exista.
În Hedda Gabler, Andrei Şerban a renunţat la instrospecţii analitice fine şi a scos genetica la suprafaţă. Spectacolul e o comedie umană în care personajele îşi poartă caracterul la vedere. Tesman (Zsolt Bogdán) este un duplicitar caraghios care face pe docilul, dar e capabil de intrigi şi înşelăciune.
La Sfîntu Gheorghe se joacă teatru. Bienala Reflex (16 – 30 martie) organizată de Teatrul Tamási Áron a adus în inima secuimii spectacole cu estetici îndrăzneţe, unele la limita teatrului cu orice altceva. Spectacolul care a dominat prima parte a festivalului a fost Persona. Marilyn în regia lui Kristyan Lupa la Teatr Dramatyczny din Varşovia.
Celebra expresie care defineşte parfumurile – esenţele tari se ţin în sticluţe mici – se aplică într-un mod original la teatru. În inima secuimii, la Sfîntu Gheorghe (Covasna), un oraş cu 65.000 de locuitori, se întîmplă în aceste zile un amplu festival internaţional de teatru contemporan.
Titlul de mai sus este împrumutat de la Chuck Palahniuk şi romanul său, un road -novel în care personajul principal tranversează America pentru a-şi (re)construi identitatea. Pe traseu, deconspiră straturi multiple de monstruozitate umană, inclusiv în propria persoană.
Coregraful Manuel Pelmuş va primi „Berlin Art Prize” acordat de Academia de Arte berlineză şi de către oraşul Berlin. Juriul şi-a motivat alegerea astfel: „Proiectele în care este implicat Manuel Pelmuş sînt modalităţi surprinzătoare şi sofisticate de a se adresa publicului. Ele reprezintă reacţii rebele faţă de spectacolele călduţe şi lipsite de atitudine."
Fără sprijin este un spectacol-document care povesteşte eşecul unui proiect comunitar. În cartierul Rahova-Uranus, într-o fostă discotecă, Iniţiativa Ofensiva Generozităţii a creat (pro bono) laBOMBA – Centrul Comunitar pentru Educaţie şi Artă Activă. Centrul a devenit un fel de placă turnantă pentru comunitatea din zonă.
Recenta premieră a Teatrului Foarte Mic are un titlu - SatisFUCKtion - care sună a teatru independent şi trimite la hitul Rolling Stones (al cărui remix încheie, de altfel, spectacolul, din păcate fără vocea lui Mick Jagger). De fapt, este vorba despre un text al austriacului Thomas Bernhard (titlul original - La ţintă) care conţine temele preferate ale dramaturgului.
În 1994, în plin succes cu spectacolul Richard al III-lea şi la început de carieră în cinematografia occidentală, Marcel Iureş renunţa la statutul de angajat al Teatrului Odeon şi făcea primii paşi spre ceea ce va deveni peste cîţiva ani, cu multe eforturi, primul teatru independent din România – Act.
Oamenii adoră poveştile de dragoste, chiar şi atunci cînd susţin contrariul sau cînd preferă varianta lor traumatizantă, dezamăgitoare, cea care confirmă că marea dragoste nu există, sau dacă există, e de scurtă durată şi are un final chinuitor. În general, dragostea se termină. De cele mai multe ori, prost.
E greu de imaginat că cineva te poate învăţa cum să scrii, în afara unor reguli (puţine) şi recomandări (mai multe, diferite în funcţie de tipul scriiturii). Ceea ce se întîmplă la Scrie despre Tine e un mix între exerciţii de memorie, jocuri psihologice, exersarea abilităţilor de caracterizare şi detaliere, antrenarea atenţiei şi dezvoltarea comunicării.
Răcituri de curcan, ciorbă de potroace, pîrjoale, ouă umplute, sarmale fierte în vin, cîrnăciori cu mămăliguță, jumări fierte în lapte, murături, plachie, ciulama de miel, tochitură, salată boeuf, alivenci, pască, papanași, colivă, vin de Cotnari și țuică de la Marcel Iureș.
Radu Afrim este un amalgam de narcotice de calitate. Te face să vezi departe. Orice spectacol afrimian conţine urmele adolescenţei sale fabuloase petrecute în Beclean, cu bivoli negri (de care îi era frică), studii de desen şi poezii erotice („cum scriu astăzi fracturistele; eu m-am lăsat”).
La vremea bilanţului lui 2011, teatrul românesc iese bine, ba chiar cu cîteva excelenţe. În ciuda crizei, anul teatral trecut a fost destul de agitat, a păstrat un anume eclectism stilistic şi a dezvoltat direcţii noi. În locul unei investigaţii analitice, am preferat însă o retrospectivă subiectivă.
E un aer sticlos. Mestecenii fără coroane se oglindesc în apa limpede a rîului. Armata de trunchiuri cilindrice de un alb mat, aspru, se clatină încet. Decorul e hipnotic ca o zonă crepusculară, un spaţiu înţepenit între lumi, bizar în onirismul său şi generator de premoniţii.
Rîde. Delicat, timid, sobru, zguduit, în cascadă, cu tot corpul. Uneori, rîsul ei devine şoptit, misterios, vag insinuant, chiar şuierător. Rîde după partitură. Rîde după salturile unor mingi, zglobii, lente sau înfundate. Rîde la comandă. O oră întreagă, Antonia Baehr a rîs. Un spectacol aparent simplu se dovedeşte a fi un tratat complex despre mecanica rîsului.
La 8 luni de la catastrofa din Japonia, JTI România a produs, pentru una dintre Întîlnirile sale, un spectacol comemorativ destinat strîngerii de fonduri pentru Japonia: Requiem. Nu ştii nimic despre mine, cu dansatorii Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu, pe muzica lui Karl Jenkins.
„Dragă Cîrtiţă mică”. Aşa îşi începea cîteodată Jerzy Grotowski scrisorile către Eugenio Barba, epistole pe care le semna „Cîrtiţa mare”. Aluzia transparentă viza dubla poziţionare underground a ambilor regizori, atît în cercetarea artistică, cît şi în politică, întrucît antropologia teatrală părea o formă conspirativă de artă în Polonia comunistă.
Una dintre cele mai cunoscute figuri ale noului val cinematografic românesc, Andi Vasluianu a jucat în Furia, Marilena de la P7, Hîrtia va fi albastră, California Dreamin’ (nesfîrşit), Cea mai fericită fată din lume, Periferic. Are rolul principal în pelicula ungară Bibliotheque Pascal şi în cea americană The Gambler.
"Lăsaţi orice prejudecată, voi, ce care intraţi aici. Şi orice morală. Orice ruşine. Şi orice ipocrizie. Numele vostru fie blasfemie." - Aşa ar putea suna avertismentul pe biletele pentru spectacolele The Tiger Lillies. Band-ul de britzi demenţi cîntă cu neruşinare despre crime şi criminali, tîrfe sinucigaşe şi îngeri vicioşi, Satana şi iubiri maladive.
