Dramaturgul Neil LaBute are talent de medic legist. Disecţia lui pe natura umană e precisă şi nemiloasă. Poţi să ascunzi minciunile în gaură de şarpe, LaBute le dă de urmă şi îţi face un portret ca al lui Dorian Gray, de ţi se vede urîtul în cearcăne.
Festivalul Naţional de Teatru 2011 a fost centrat pe regizor, cu un special guest star în persoana lui Andrei Şerban, a cărui creaţie cehoviană din ultimii ani a constituit obiectul secţiunii Focus (supranumită Cehoviziuni) şi subiectul unui interes major din partea publicului.
Cum ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a pus pedala pe formule teatrale clasice, fie piese, estetici sau regizori, fie toate la un loc, au existat şi încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de lecturi noi pe texte consacrate. Cu alte cuvinte, viziuni contemporane asupra unor teme tradiţionale.
Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru s-a reîntors la formule teatrale consacrate, cu autori cunoscuţi şi regizori recunoscuţi, într-o zonă estetică predominant clasică. Un anume spirit conservator, o distanţare diplomatică de realitatea imediată au marcat festivalul, ceea ce a părut oarecum pervers, ţinînd cont că lumea în care trăim este în plină convulsi.
Nu mi-e frică de nimic. Replica e repezită, uşor arogantă, cu o agresivitate jucată sub care se simte cum se zbate frica. Are 14 ani şi 9 luni şi vrea să scape de eticheta asta de copil. Nu mai e o fetiţă şi nu îi e frică de nimic.
Întrebarea la ordinea zilei: cine sînt eu? Locul: o lume maladivă, eminamente urbană, tarată de deviaţii comportamentale rezultate din confuzia identitară. Răspuns: individual. Soluţii: poate doar extincţia planetară via Lars von Trier în Melancholia. Sugestii: mergeţi, vedeţi şi vă întrebaţi.
Anul ăsta se joacă Naum. La 10 ani de la dispariţia autorului, piesele de teatru ale lui Gellu Naum sînt redescoperite, ies din umbra poeziei şi a prozei unde au stat multă vreme, părînd a fi destinate mai curînd lecturii decît reprezentării. Regizorii s-au ţinut pînă acum departe de suprearealism, de limbajul fracturat şi atmosfera absurdă din scrierile sale.
Pe Székely Csaba l-am cunoscut la Tg. Mureş, în programul de Practică Teatrală în Regiunile de Centru şi Nord-Vest, organizat de Teatrul 74. „Cunoscut” nu e chiar cuvîntul potrivit pentru că ce am cunoscut, de fapt, a fost „Flori de mină”, textul său despre tendinţa irepresibilă de sinucidere cu care se asociază lipsa de perspectivă existenţială.
„Dance, dance, otherwise we are lost” a zis Pina Bausch, vorbă pe care Gigi Căciuleanu a respectat-o cu religiozitate, nu dintr-un spirit obedient faţă de vorbe de duh, ci dintr-o aspră necesitate a fiinţei sale, care nu poate exista decît în formule matematice mişcate.
Vremea frumoasă de la începutul lui septembrie a făcut concurenţă serioasă Galei Tînărului Actor HOP. Mangalia, marea, soarele, nisipul, scoicile, raţele, peştele şi fraţii lui din adîncuri gătiţi în diferite feluri (mai bine şi cu mai multă amabilitate la prietenii bulgari) au desfătat turiştii în ultimele zile de vacanţă. Păcat că nu se poate spune acelaşi lucru şi despre prestaţia actoricească de la Gală.
Regizoarea Gianina Cărbunariu este una dintre personalităţile puternice ale teatrului românesc. La 34 de ani, s-a ancorat bine în lumea în care trăieşte. Teatrul ei se naşte din realitatea socială românească. Îşi scrie singură piesele, în funcţie de temele care o interesează şi după o documentare temeinică. Cel mai recent spectacol al Gianinei este despre Roşia Montană.
De aproape trei luni, Yuri Kordonsky lucrează la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu la adaptarea scenică a unui roman al lui Tadeusz Konwicki, Cronica incidentelor unei iubiri. Romanul este o poveste de dragoste adolescentină în stilul Romeo şi Julieta, care serveşte ca pretext pentru un discurs critico-melancolic asupra perioadei ce precede cel de-al doilea război mondial.
Regizorul David Schwartz este unul dintre cei mai activi artişti din zona teatrului comunitar. În doar cîţiva ani, a realizat spectacole de impact în sfera teatrului social, de la chestionarea istoriei recente la identificarea unor probleme acute ale societăţii contemporane: „Capete înfierbîntate”, „Faceţi loc!”, „Declar pe propria răspundere”, proiectul „Vîrsta4” la căminul de bătrîni Moses Rosen.
El şi ea privesc îndelung afară, fără să se atingă, fără să îşi vorbească, striviţi ca o bucată de carne de vită într-un hamburger. În faţă, oraşul impersonal, dar gălăgios, în spate, în cameră, spectatorii nedumeriţi, (poate) intimidaţi, şi între aceste coperţi, tăcerea unui cuplu.
În urmă cu zece ani, două spectacole marcau destinul unui teatru şi cariera unui artist. Creatorul de teatru a devenit ars dramatica pentru Teatrul Act. La Bulandra, Unchiul Vanea îl lansa pe regizorul rus Yuri Kordonsky în România. Cele două spectacole şi-au sărbătorit decada de existenţă printr-un test de valabilitate care a generat o întrebare: cît trăieşte un spectacol?
În România, în perioada regimului comunist, dansul a fost sufocat, obligat la cantonarea în formule clasice, iar după '90, formele contemporane, experimentale, şi-au găsit cu greu loc în peisajul cultural. Educaţia culturală în şcoli este rudimentară şi se axează exclusiv pe formule tradiţionale, fără un racord la contemporaneitate.
Spectacolul lui Dabija îl scoate pe Caragiale din zona comicului cu aromă de mititei şi îl aruncă în ferocitatea mafiotă din filmele lui Coppola, o lume cinică, trivială, descărnată de conştiinţă, în care nimic nu e amuzant, dar orice e posibil.
Efortul făcut de Farid Fairuz şi Eduard Gabia de a înşuruba un spaţiu de artă într-o zonă de la periferia fenomenului cultural (cartier muncitoresc cu importantă comunitate romă) este admirabil, cu atît mai mult cu cît acest lucru se întîmplă în timp ce, din cauza Crizei sau a crizelor, tot mai multe spaţii independente dispar.
Cu Ivan Turbincă, Teatrul Act începe un proiect gîndit cu mult timp în urmă, o serie de poveşti spuse de mari actori. Primul episod, cu Marcel Iureş sub îndrumarea lui Alexadru Dabija, pare continuarea unui spectacol mai vechi, tot un solo, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett.
Studiu tensionat asupra relaţiilor interumane vulnerabile, spectacolul coregrafului ungar Pál Frenák InTime este destul de puţin despre timp şi foarte mult despre intimitate. Garoafe sau trandafiri roşii alcătuiesc covorul de dans, o canapea sîngerie tronează în fundal şi toată sexualitatea asta romantică a decorului este potenţată de cinci dansatori fabuloşi.
Singurătatea actorului pe scenă în one man show-uri mă sperie. Trebuie să fie tare greu să stai în faţa publicului, tu şi personajul, să-ţi desfaci sufletul în bucăţi şi să nu te simţi dezgolit. desdeMONA, un one woman show al Jolantei Juszkiewicz de la Kropka Theatre din Polonia, reface tragedia lui Shakespeare din punctul de vedere al victimei.
Al doilea spectacol al coregrafilor Inbal Pinto şi Ashvalom Pollak, realizat în colaborare cu Robbie Barnett de la Pilobolus Dance Company, m-a scos din minţi de plăcere. Pe repede înainte schimbă estetica explozivă din Perla cu una minimalistă. Personaje excentrice evoluează într-o succesiune de vise frînte, absurde şi comice.
„Fabulos” este cuvîntul potrivit pentru Perla, un spectacol israelian de teatru, dans, circ, în coregrafia lui Inbal Pinto şi Avshalom Pollak, o feerie în care se îmbină imagini din filmul lui Fellini, Giuletta şi spiritele, personaje magice din poveştile lui Carlo Gozzi, un Lac al lebedelor comic şi Charlot multiplicat.
Cuvintele sînt nişte lucruri inutile, pot să spun asta după o zi în care văzut numai spectacole fără text. A fost aşa o beţie vizuală încît efectul a îngemănat (iată ce cuvînt mieros, adică plin de miere!) plăcerile vinovate generate imaginar de un strop mic de choco mousse, un pahar de vin şi nişte etnobotanice interzise.
La FITS e ca în viaţă, din cînd în cînd, mai iei şi o pauză. Printre spectacole „grele”, serioase şi puternice, am strecurat în program şi o feerie cu marionete. Blue Moon este un spectacol naiv cu un singur actor (care e şi regizor) şi cu cîteva obiecte care populează un univers miniatural.
Ceva se întîmplă cu Sibiul în timpul Festivalului de teatru. De 12 ani de cînd vin aici, la fiecare sfîrşit de mai şi început de iunie, vreme teribil de parfumată de tei, iasomie, salcîmi şi soc, cu gust înnebunitor de fragi care îmi aduce invariabil aminte de bunica, găsesc un oraş cu alură de campus studenţesc.
În sala de kinetoterapie de la demisol, aşezaţi pe un rînd de scaune, actorii-rezidenţi îşi aşteaptă publicul. Vîrsta obiectelor este al doilea spectacol pe care tinerii artişti din tangaProject îl realizează aici, în urma unor ateliere de scriere la care au participat bătrînii din cămin. Actanţi acum, ei stau tăcuţi pe scaune şi privesc spectatorii.
Înveţi, te joci şi eşti cuminte. E aşa de greu să fii copil? Să fii ca toţi copiii? Cei mari au concepţii clare despre nevoile / dorinţele / obligaţiile celor mici. Toate se reduc la „cuminţenie”. „Să fii cuminte” înseamnă să ai note mari la şcoală, să îţi faci temele şi să stai în banca de onoare (nu ştiu dacă mai există astăzi, dar pe vremea mea ...).
Cu spectacolul Zero decibeli, regizoarea Ioana Păun pătrunde în lumea tăcută a celor ce nu aud prin cinci poveşti cu dublă perspectivă. Linişte de o parte, prejudecată şi intoleranţă de partea cealaltă. Societatea românească este crispată în faţa a tot ceea ce este altfel.
Premiile Uniter au rămas mici faţă de realitatea teatrală pe care pretind că o reprezintă. Nominalizările se fac an de an pe aceleaşi cărări bătătorite ale teatrului de „artă”, spectacole ample, de scenă mare, cu decor masiv, texte de tip clasic în teatre de stat, finanţate de la buget, ignorîndu-se (voit?) tendinţe noi în dramaturgie sau regie.
Un grup de coregrafi încremeneşte într-o copie a „Căruţei cu paiaţe”, grupul statuar din faţa TNB. Alintată „Burghezii din Caracal”, statuia capătă varianta live, „Efemerii de la CNDB”. În spatele statuilor se ridică schelele pentru renovarea Naţionalului, renovare în urma căreia partea în care îşi avea sediul Centrul va dispărea.
M-am gîndit la bunicii mei după ce am văzut Moses Stories, spectacol - lectură realizat de tangaProject la căminul pentru persoane vîrstnice Moses Rosen. Show-ul, parte din proiectul Vîrsta4 prin care se încearcă „schimbarea percepţiei asupra bătrîneţii în societatea românească”, cuprinde texte autobiografice scrise de rezidenţii căminului în urma unui workshop.
Declar pe propria răspundere că o să mă mărit, o să fac o droaie de copii şi o să-l las pe ăla să mă bată pînă-mi scoate toate visele din cap. Vreau să am şi eu pielea albă! Doamne, fă-mă româncă!
Teatrul 74 din Tg. Mureş face treabă cînd alţii stau, asta ca mai târziu actualii studenţi să nu aibă regrete fataliste de tipul „ce artist mare aş fi fost dacă m-ar fi angajat cineva”. Viitorul ni-l construim singuri, uneori, cu bani europeni.
Directorul artistic Vava Ştefănescu a povestit recent cum unul dintre miniştrii vremelnici ai culturii a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare. Dacă ne luăm după cifre şi ministeriabili, dansul contemporan este neinteresant şi de neînţeles. Cele două atribute se leagă strîns unul de altul şi par să conducă la unul dintre motivele marginalizării artei contemporane: lipsa de educaţie culturală.
LaBute atacă usturător standardul fizic impus de tv, operînd analitic pe un cuplu care sfidează regula. El, good looking, ea, supraponderală, un soi de Romeo şi Julieta care se iubesc azi, cînd aparenţele reprezintă totul. Urmarea firească este judecata publică via internet şi răstignirea pe altarul securităţii_sociale_care_nu_permite_bizarerii.
Cunoscut pentru rolul Magicianului pe care l-a jucat ani de zile, Marian Râlea este unul dintre cei mai activi actori de dramă, cu un repertoriu amplu, de la Iov la Regele Lear. Acum spune că nu i-a mai rămas de jucat decît rolul magicianului Prospero.
Corporaţiile sînt maşini de curăţat umanitatea, care îşi devoră angajaţii precum Medeea copiii. Companii–aspirator, multinaţionalele acaparează omul pînă cînd îl reduc (sau îl ridică) la stadiul de robot. Bani contra timp, conştiinţă, suflet. Bani contra viaţă.
„Ion Dumitrescu vă invită să scrieţi pe corpul lui”. Aşa începe un performance în care spectatorul îşi va pune amprenta cu un marker pe corpul gol al coregrafului, după care va putea urmări pe un ecran, din altă sală, cum ceilalţi spectatori fac acelaşi lucru, în paralel cu două înregistrări ale unor reprezentaţii anterioare.
Obiectul esenţial, în special în viaţa est-europenilor, este casa. Mai dinamici şi deschişi la migraţie, occidentalii nu sînt foarte legaţi de locuinţă ca proprietate. Preferă să poată renunţa uşor la ea dacă li se ivesc oportunităţi de lucru în altă zonă. La noi, casa intră în structura umană.
Spectacolele lui Andrei Şerban sînt prin definiţie incitante. În Ivanov, recenta sa premieră de la Bulandra, Andrei Şerban pune sub microscop personajele cehoviene. Ca şi cum ar face zoom pe un detaliu, regizorul accentuează pînă la caricatură cîte o latură a personajelor deformate din cauza supradimensionării.
Pe lîngă jocuri, năzbîtii şi poveşti, copilul contemporan îşi colorează existenţa şi cu frustrările părinţilor, generate în parte de contextul istoric. Regimul comunist a ucis idealuri, a amputat destine, a uniformizat vieţi. Mizeria traiului zilnic a săpat şanţuri în sufletul părinţilor noştri.
Familia, ca „celulă de bază a societăţii”, suferă de boli autoimune. În romanul lui Pavel Sanaev, dramatizat şi regizat de Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra, Îngropaţi-mă pe după plintă, familia este un cîmp de luptă pe care se răspîndeşte ca o duhoare teroarea afectivă.
Afrimismele rămîn puncte esenţiale pe harta teatrală. Creator de atmosferă halucinantă, cu tente kinky, alienante sau erotice, Radu Afrim a oferit anul trecut două nebunii majore. Cîtă speranţă de la Odeon este o feerie onirico-absurdă despre nevoia nesfîrşită de tandreţe brodată dureros în însăşi fiinţa umană.
Cinci ani, CNDB a fost o platformă de artă contemporană. Au fost performance-uri, happening-uri, dezbateri, concerte, instalaţii. Mai puţin balet, mai puţină coregrafie, mai mult concept, mai multă atitudine. Fără să nege trecutul, CNDB-ii s-au instalat în avangardă. S-au luat la harţă cu politicienii, refuzîndu-le prerogativa de experţi cultural.
Se dezmorţesc oasele anchilozate din cele mai conservatoare instituţii culturale. Se şterg de praf zone ale artei scenice rămase cu suta de ani în urma propriei existenţe. Opera bucureşteană încearcă să-şi depăşească clasicismul academic şi să recupereze modernitatea în dans.
Sînt spectacole care rămîn în istoria teatrului, altele care sînt uitate imediat cum s-au terminat, şi o a treia categorie, cea mai numeroasă, din care se păstrează personaje, scene sau decorul. „Pescăruşul” de Cehov, montat de curînd de Andreea Vulpe la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti are cinci puncte forte.
Ich Clown e un spectacol - captură a realităţii. Am tot citit în ultimul timp despre cum pleacă românii. Tineri, maturi, doctoranzi, analfabeţi, femei, bărbaţi. Valuri, valuri. Pleacă din România. Fug. Se cară. Se cărăbănesc. Unde văd cu ochii. În Europa. În Uniunea Europeană. Fără paşaport, fără viză, doar cu buletinul.
Brazilia înseamnă fotbal, samba şi sex, nu neapărat în ordinea asta. Dramaturgul Dea Loher face ţăndări această prejudecată în Piaţa Roosevelt, acolo unde fericirea stă cocoţată obraznic pe o grămadă indecentă de amărăciune. În realitate, refugiu al artiştilor necunoscuţi, pepinieră de prostituate, travestiţi şi vînzători de suflete, carne vie şi vise, Piaţa Roosevelt din Sao Paolo devine în piesa Deei Loher reversul Braziliei fericite.
Superb. Absolut su-perb! Genial. N-am mai văzut aşa ceva. Suprarealism postmodern, nu se face pe la noi. Ei, lasă, că au mai făcut şi alţii. Şi era mai inteligibil. Aştia pot facă orice şi să spună că înseamnă orice. Nu am înţeles nimic. Ce e asta, dom’le? Nu m-a dat pe spate. Nu sînt pudibond, dar atîta nuditate...
