FNT 2011 – sinteze şi paranteze (II)

Cum ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a pus pedala pe formule teatrale clasice, fie piese, estetici sau regizori, fie toate la un loc, au existat şi încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de lecturi noi pe texte consacrate. Cu alte cuvinte, viziuni contemporane asupra unor teme tradiţionale.

La Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Silviu Purcărete sterilizează D'ale carnavalului de lecturile stereotipe care i s-au suprapus pînă la contopire. Un TIR intră pe scenă, de fapt, dă cu spatele şi din el se revarsă de-a valma personaje şi recuzită. Căruţa cu paiaţe se „răstoarnă” la Opera Naţională, Miţe, Didine, Pamponi şi Crăcănei întind covoare persane uzate direct pe pămîntul denivelat, tocmai cît să se clatine madamele cocoţate pe tocuri cui. Convenţia e clară: teatrul „se face” pe loc (un personaj vine cu uşa de la frizerie în spate şi o propteşte în mijlocul scenei, despărţind spaţiile). Mahalaua se naşte sub ochii noştri, cu toată coloratura umană şi materială, cu „clase” sociale bine determinate (negustori, funcţionari, propritari, moftangii, papugii), în miros de odicoloane şi mititei, o atmosferă de bufonerie, plină de senzualitate de duzină şi umor involuntar, cu Mitici şi Ziţe care copiază caricatural stilul de viaţă al protipendadei şi amorurile fatale din romane. Miţa (Ofelia Popii) vine furibundă la Nae (Nicu Mihoc), nu atît pusă pe violenţă fizică, cît pe seducţie agresivă. Foloseşte stîngaci arma fatală a iubirii, amorul fizic. Poartă doar un corset dantelat pe sub haina de blană, aşa cum a văzut, probabil, în revistele franţuzeşti, dar la final, e aruncată în gunoiul pe care îl strîng măturătorii. În amor însă, chimia funcţionează periculos, Miţa şi Nae scot scîntei la propriu. Didinele sînt trei (Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristina Ragos), de fapt, una singură în trei versiuni pentru că, atunci cînd ea îşi face apariţia, lumea e suficient de „magnetizată” ca să vadă triplu. Bolovănosul Pampon (Constantin Chiriac) nu face niciodată „baie la cap” şi poartă permanent o căciulă de blană (s-a şi bronzat cu dungă). Crăcănel cel afectat (Adrian Matioc) s-a asortat cu amanta Miţa, au amîndoi haine de blană identice, diferă doar mărimea (pretext de încurcături). Nae Girimea îşi cultivă statutul de fante de mahala: se îmbracă elegant, are o combină muzicală liliputană (albă!) cu care îşi face intrarea, ca eroii romantici din filme, pe muzică (pe aria Casta Diva care serveşte ca fundal şi pentru bătaia fetelor şi face legătura cu replica lui Pampon: „parcă e din Norma”). Costumele de bal sînt delirante. Crăcănel e un imens iepure alb, pus la pămînt de ursul Pampon pe care îl urmăreşte furios şi în versiunea sa miniaturală (un copil costumat în ursuleţ). Catidantul (Liviu Pancu) poartă o rochie de mireasă cu umeri goi. Nebunia generală e susţinută de formaţia carnavalului, D'ale Band care, cu viori, saxofoane şi tobe, înşiră o romanţă de mahala (cea din textul lui Caragiale, desigur, şi mă cere, mamă, cere/ cine dracu te mai cere) care ţi se înfige în creier ca un burghiu.

Aparenta brambureală din D'ale carnavalului are la antipod răceala din Caligula de Camus, în regia lui László Bocsárdi, la Teatrul Naţional din Craiova. Spectacolul are un desen vizual precis (scenografie József Bartha), cu pereţi transparenţi, oglinzi laterale, costume albe care creează un univers aproape sterilizat, prin care Caligula rătăceşte neobosit, între luciditate şi demenţă (pe capul ras este desenat un breton pe-o parte, celebra freză a lui Hitler). Suita de crime care îl înrudeşte cu Richard al III-lea şi nebunia jucată care îl apropie de Hamlet fac din Caligula un personaj de un ludic absolut, care patinează lin pe suprafaţa realităţii pentru a plonja apoi spectaculos în adîncimi onirice. Spectacolul se menţine însă într-o zonă aridă şi monotonă, fără surprize majore în afara apariţiei finale a lui Sorin Leoveanu în costum de balerină, cu un body lucios şi tutu, pe muzica lui Ceaikovski din Lacul lebedelor. A găsit luna cea atît de căutată în el însuşi (răspunsul lucid: ce ne trebuie e în noi) sau a recurs la un surogat egocentrist maxim (răspunsul dement: nu am luna, atunci devin luna)? Actor de excepţie, Leoveanu este încorsetat de această formulă expresionistă rigidă în care nu găseşte, din păcate, terenul fertil pentru expresia ludică şi atît de bogată în nuanţe a talentului său. Astfel, replica lui Caligula sună trist: „marea greşeală a oamenilor e că nu cred destul în teatru”.

Alt tip de lectură a unui text clasic are Alexandru Dabija în Despre iubire la om, o adaptare de Nicolae Urs după Marfă vie de Cehov, la Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov. Aparent, regizorul mizează pe un comic gros, dincolo de asta, însă, el face o raportare brechtiană la text, distanţîndu-se suficient cît să răsucească şi nuvela, şi comicul, şi conceptul de iubire pe toate părţile. Dabija e deştept. Titlul schimbat sună ca unul de conferinţă motivaţională. Lecţiile despre iubire sînt date în tuşe dure, pasiunea, melodrama, senzualitate sînt exhibate la cote maxime. Ridicolul e peste tot căci iubirea poate fi stupidă în multe feluri. Genurile alternează, commedia dell' arte devine dramă, apoi melodramă, şi iar comedie. Personajele sînt pe alocuri rupte din Caragiale, căci şi ruşii au Miticii lor. Regizorul dă de pămînt cu marea literatură şi cu efuziunile emoţionale clişeistice pe care le amplifică tocmai pentru a le demola. Într-o pădure de mesteceni (alt clişeu), el face harcea-parcea stereotipiile despre literatura rusă, dragoste şi teatru. Într-un fel, spectacolul braşovean îl continuă pe cel de la Odeon, Pyramus & Thisbe 4 you, în care Dabija inventaria amuzat esteticile preţioase din peisajul teatral românesc. Regizorul şi-a păstrat şi buna dispoziţie, şi ironia înţepătoare, şi o anume bunăvoinţă. Nimic răutăcios sau jignitor în acest spectacol, doar un rîs sănătos.

Foto: Constantin Pădureanu, Costin Chesnoiu, Cosmin Ardeleanu

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.