Copilăria în secolul de aur al lui Pericle

Înveţi, te joci şi eşti cuminte. E aşa de greu să fii copil? Să fii ca toţi copiii? Cei mari au concepţii clare despre nevoile / dorinţele / obligaţiile celor mici. Toate se reduc la „cuminţenie”. „Să fii cuminte” înseamnă să ai note mari la şcoală, să îţi faci temele şi să stai în banca de onoare (nu ştiu dacă mai există astăzi, dar pe vremea mea ...). „Să fii cuminte” înseamnă să nu ceri ce mama nu vrea să-ţi cumpere, să nu-l sîcîi pe tata în timpul meciului şi să nu te baţi în curtea şcolii. „Să fii cuminte” înseamnă să nu deranjezi. Copilul nu are drepturi. Nu are voie să facă ce vrea, să viseze, să greşească, să fie altfel decît ceilalţi. El trebuie doar să fie cuminte. Copilul e un prototip extras din visele părinţilor.

La Teatrul Luni de la Green Hours, în spectacolul Copii răi, dramaturgul Mihaela Michailov identifică fractura de comunicare între copii şi părinţi/profesori. Personalitatea celor mici este înghesuită în tipare („de ce nu eşti ca ceilalţi copii?”), asperităţile sînt netezite, devierile de la normă sînt drastic sancţionate, orice semn de răzvrătire este brutal amputat. Scopul educaţiei este robotizarea copilului, supunerea la reguli, iar dacă asta nu se produce, cel mic devine o „problemă”. Expunerea lui în această postură negativă îi amplifică „anormalitatea”. Lipsa de încredere în sine şi conştiinţa propriei „răutăţi” se învaţă de mic, şi acasă, şi la şcoală.

În Copii răi, un caz de violenţă în şcoală este pretextul pentru o dezbatere despre educaţia oficială şi cea familială. O fetiţă este bătută de colegii de clasă după ce profesoara o pedepsise din cauză că se juca în timpul lecţiei despre secolul de aur al lui Pericle. Copiii imită, amplificînd gestul „Doamnei”. Răutatea este incitantă pentru ei, iar graniţa între bine şi rău pare invizibilă, în condiţiile în care copiii învaţă la şcoală să reproducă, nu să gîndească. Nu li se dau repere de valori, ci modele de copiat. Astfel, copiii refac la scară mică lumea adulţilor, o societate stratificată în care statutul fiecăruia este definitoriu pentru modul în care relaţionează. Copiii duc o luptă dură pentru cîştigarea unui statut dezirabil, iar cruzimea psihică şi fizică poate fi extremă. Realitatea o confirmă. Zilele trecute, un elev de 16 ani de la Liceul Teologic din Huşi şi-a înjunghiat colegul de cameră. Agresorul poate ajunge la închisoare, dacă va fi judecat ca adult, iar victima este în spital, în stare gravă.

One woman show construit ca o serie de monoloage ale celor implicaţi în cazul fetiţei bătute, spectacolul îi permite Katiei Pascariu o performanţă actoricească. Cu ajutorul regizorului Alex Mihăescu, actriţa găseşte măsura exactă între alb şi negru. Copiii sînt şi candizi, şi vinovaţi, părinţii poate au circumstanţe atenuante, profesorii fac ce li se cere într-un sistem rigid şi expirat de învăţămînt. Nimeni nu e perfect inocent sau categoric vinovat, cert este că există o traumă.

Ceva fundamental trebuie schimbat în educaţia copiilor noştri. Spectacolul nu este un rechizitoriu, nu stabileşte vinovăţii, nu dă verdicte, nu condamnă, doar pune întrebări:
Ce îl învaţă pe copilul tău sistemul de învăţămînt?
Cum îl ajută şcoala să se dezvolte? Îl educă sau îl dresează?
E în siguranţă la şcoală? Ştii ce statut are în faţa colegilor?
Ştii ce gîndeşte copilul tău? Îl asculţi? Îl înţelegi?
Cine e Pericle? Unul care a avut un secol de aur.

Teatrul LUNI de la Green Hours
Copii răi
cu Katia Pascariu
text: Mihaela Michailov
video/ vjing: Cinty Ionescu
regia: Alexandru Mihaescu
muzica: Eduard Jak Neumann
mişcarea scenică: Farid Fairuz
scenografia: Adrian Cristea

Foto: Adi Tudose

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.