Iureşul memoriei şi Ivan_fără_de_moarte

„Ce vorbeşti, domle!”. Vocea sună uşor ironic, cu siguranţa absolută a celui care ştie despre ce vorbeşte. Plescăie. „Dumnezeu le ştie pe toate. Păi dacă Dumnezeu nu le ştie, cine să le ştie?”. Amestecă încet în conserva de fasole, pusă cu mare grijă pe spirtieră, la încălzit. Se întinde greoi după o sticlă de votcă - „Absolut. Cea mai bună!” - o priveşte admirativ şi trage o duşcă. Aşezat pe cartoanele care înseamnă pentru el „acasă”, îmbrăcat în rămăşiţele unei uniforme militare, Ivan Turbincă îşi spune povestea. O poveste ca orice poveste, cu toate întrebările mari care bîntuie viaţa omului, despre Dumnezeu, Satana, păcate, amor, bani şi mai ales, Moarte.

Povestea este o arhivă de arhetipuri pe care regizorul Alexandru Dabija o reconfigurează. (De)clişeizarea poveştii are efecte neaşteptate. Rusul Ivan este varianta hedonistă a Jidovului rătăcitor. Făcîndu-şi veacul (ce expresie potrivită!) la marginea drumului, Ivan vagabondează prin memorie şi îşi imaginează cum vagabondează, măcar iluzoriu, şi prin lume, ce-i drept, una magică. Ce-l costă pe om să-şi imagineze inimaginabilul?

Cu Ivan Turbincă, Teatrul Act începe un proiect gîndit cu mult timp în urmă, o serie de poveşti spuse de mari actori. Primul episod, cu Marcel Iureş sub îndrumarea lui Alexadru Dabija, pare continuarea unui spectacol mai vechi, tot un solo, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett. Decrepitul Krapp, rememorînd la nesfîrşit un anume moment din existenţa sa în timp ce se descompune în mizerie, are acum un avatar în Ivan, un homeless cu imaginaţie care îşi resetează existenţa (probabil) banală într-o formulă fabuloasă. De la blestemul omului care nu poate să uite la blestemul omului care nu poate să moară, de la încremenirea într-un eveniment la risipirea într-un prezent continuu, de la regret la lipsa de regrete, de la blocarea personală la libertatea absolută a imaginaţiei, de la un trecut care nu se poate schimba la un prezent pe care nu îl poate anula, Krapp – Ivan este un vagabond al memoriei

Regizorul desface cu grijă resorturile povestirii, teme esenţiale din existenţa umană sînt abil şi neaşteptat strecurate în detalii. Ivan încearcă să înţeleagă ce-i cu el pe lumea asta, iar Dabija şi Iureş îi „pun” pe umeri o întreagă filosofie a religiei şi istoriei. În naivitatea sa, înţeleasă ca autenticitate/sinceritate şi nu peiorativ, ca simplitate, Ivan creează o cosmogonie funcţională în care transpune tipare ale umanităţii. Nimeni sau nimic nu e absolut bun sau rău, iar clişeele se ivesc de unde te aştepţi mai puţin. Nesfîrşita bunătate a lui Dumnezeu se transformă în indiferenţă, iar diavolii sînt muncitori, ordonaţi şi inventivi ca nemţii, deşi pociţi ca ...dracu'. Conceptele intangibile (Dumnezeu, Satana, Moartea) devin palpabile şi imperfecte. Ros de plictiseală, Ivan îi telefonează Morţii, ca să o invite la taclale şi votcă. Asta e concluzia întregului demers cosmogonic al lui Ivan: moartea face parte din viaţă. Şi uneori, fumează.

Marcel Iureş manipulează cu atenţie un delir caracterologic. Personajele sînt desenate cu maximă parcimonie. Un gest, o schimbare de ton, o sprînceană ridicată şi pe scenă explodează o lume întreagă, ca din turbinca lui Ivan. Dumnezeu are o autoritate maiestuoasă, îndreptată din şira spinării, Sf. Petru este un evreu clişeizat, Moartea seamănă cu un dragon din universul lui Harry Potter.

Arta povestirii e treabă grea şi necesită talent. Cine a spus vreodată o poveste unui copil ştie ce dificil e să o faci credibilă şi să ţii auditorul atent. Marcel Iureş este capabil să aibă multiple nuanţe într-un singur cuvînt. Sînt momente în care admiraţia stă bine într-o vorbă alături de ironie, autoironie, susceptibilitate şi jocul de-a toate acestea. „Absolut!”, zice Ivan cu ochii pe votcă, terminînd un episod de povestit şi amestecînd în fasole. Un singur cuvînt şi vreo trei, patru sensuri. O privire piezişă şi nu mai ştii dacă Iureş zice, Ivan zice, Creangă zice sau i-a pus Dabija pe toţi la foc mărunt. Cît despre turbincă, ea este ambivalentă ca întreaga poveste: e magică datorită/din cauza unui clişeu. Turbinca e o „pungă de un leu” pe care Dumnezeu, cel ce poate orice, o „vrăjeşte”. În spectacolul de la Act, Dumnezeu seamănă grozav cu peştişorul de aur.

Marcel Iureş scormoneşte în povestea lui Ivan după mituri şi simboluri populare pe care le topeşte într-o fabuloasă carte a vieţii şi a morţii. Actorul joacă simfonic, alunecă elegant dintr-un personaj în altul ca un Paganini extaziat, distribuie cu precizie tuşe multiple unor caractere schematice, punînd „carne” pe oase, face din schelet, om (sau Dumnezeu / Drac /Moarte) şi asta cu virtuozitatea aceluiaşi Paganini. În acest spectacol, Iureş „sună” ca un Stradivarius.

Dînd iama prin Biblie, mituri şi ahetipuri, Dabija şi Iureş spun admirabil povestea lui Ivan Turbincă, citită prin ochii lui Mircea Eliade. Ce vorbeşti, domle!

Teatrul Act
ABSOLUT ! după “Ivan Turbincă” de Ion Creangă
Cu: Marcel Iureş
Regia: Alexandru Dabija   
Foto: Alexandru Iureş

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.