Manual de dans contemporan

All Art Was Once Contemporary. Aşa a scris Dan Perjovschi pe pereţii noului spaţiu de artă contemporană numit subRahova. Ca orice e nou pe lumea asta, şi dansul modern, ulterior contemporan, s-a izbit frontal de incapacitatea publicului de a-l înţelege şi, prin urmare, de respingere. Arta contemporană a trebuit să facă alianţe, să dea bătălii, să cucerească teritorii de gîndire şi percepţie şi să îşi asume eşecuri. Nimic nou pînă aici. Orice inovaţie „ucide” sistemul în funcţiune.

În România, în perioada regimului comunist, dansul a fost sufocat, obligat la cantonarea în formule clasice, iar după '90, formele contemporane, experimentale, şi-au găsit cu greu loc în peisajul cultural. Educaţia culturală în şcoli este rudimentară şi se axează exclusiv pe formule tradiţionale, fără un racord la contemporaneitate. Eventuale intervenţii artistice noi se izbesc de un zid de percepţie. Publicul nu este pregătit pentru arta contemporană, în sensul cel mai pragmatic, din cauză că nu are informaţiile necesare. Ochiul şi mintea sînt viciate de intermedirea convenţiei şi a naraţiunii, se dovedesc incapabile să înveţe o limbă nouă.

Dansul contemporan a avut un impact minor asupra publicului, nereuşind să treacă de bariera de limbaj. Chiar şi spectatorii interesaţi de acest tip de performance sînt dezarmaţi de lipsa informaţiei. CNDB şi Editura Art au publicat primul „manual de dans” prin traducerea unui volum extrem de valoros: Isabelle Ginot, Marcelle Michel, Dansul în secolul XX, o istorie a dansului modern şi contemporan, dar şi a teoriilor şi conceptelor care s-au dezvoltat în decursul anilor, contestîndu-se reciproc sau inspirîndu-se unele din altele. Cartea se constituie într-un instrument de lucru foarte util întrucît dă referinţe clare şi amănunţite despre dansul modern, de la primele elemente la sfîrşitul secolului XIX, cînd s-a elaborat primul sistem de studiu, analiză şi predare a mişcării pînă la Wim Vandekeybus sau la mobilizarea politică din dansul anilor 1990 – 2000. Cele mai importante răsturnări de viziune din dans sînt analizate pînă la măduvă. Mişcarea ca vizualizare a spaţiului, influenţată de lucrările artiştilor plastici abandonează partiturile clasice pentru o muzică virulentă, frîntă (John Cage) sau pentru absenţa sunetului. Isadora Duncan eliberează corpul dansatorului de codurile estetice. Martha Graham dă dansului o funcţie spirituală şi înlocuieşte corpul efeminat din clasicism cu unul atletic. De aici începe preocuparea pentru corp, pe care coregrafii îl vor trece printr-o serie de viziuni: corpul abstract / metaformozat / fragmentat / închis în el însuşi / antrenat – civil / nondramatic / războinic.

În secolul XX, dansul îşi afirmă conştiinţa politică, denunţă realitatea economică şi socială, coregraful are o misiune educativă şi un rol politic. Apar influenţe puternice din zona psihanalizei, în special a lui Carl G. Jung, dar şi a filozofiei zen. Noţiunea de spectacol este înlocuită cu cea de performance, iar cea de dansator, cu perfomer, concepte mai generoase, complexe, care depăşesc latura exclusiv spectaculară şi aduc un plus de cercetare şi atitudine în dans. Abstractizarea limbajului, esenţializarea lui cîştigă teren în faţa naraţiunii. Intersdiciplinaritatea devine un statement. Teatrul–dans se naşte ca o nouă artă prin Pina Bausch şi Robert Wilson, iar în ultimii ani se apropie de film, televiziune şi noile tehnologii. Dansul devine din ce în ce mai mult un mod de analiză şi reacţie a comunităţii faţă de politic.

Cartea face trimitere la site-uri sau clipuri cu fragmente din spectacole care au schimbat dansul, are o bibliografie amplă şi o schemă recapitulativă. Pe marginea fiecărei pagini există un spaţiu pentru notiţe. Volumul de informaţii e generos, analiza lor, pertinentă, iar limbajul, accesibil.

Dansul în secolul XX este un volum absolut necesar consumatorului de cultură român, pe care îl poate ajuta să înţeleagă limba vremurilor în care trăieşte. Cînd cumpărăm un obiect de îmbrăcăminte, sîntem atenţi nu numai la design, ci şi la calitatea materialului, delicateţea cusăturii sau, mai nou, la substanţa cu care este vopsit. Fără o minimă informaţie, orice act de cultură este doar o haină care ne fereşte de frig, dar nu ne poate oferi plăcere intelectuală, căci pentru a-l consuma, trebuie să fie cultivaţi în egală măsură şi artiştii, şi spectatorii. Altfel, proroocim în pustie.


„Totul pune în opoziţie dansul clasic – care formează cu preţul unor ani de muncă înverşunată, „îngeraşi” asexuaţi, atît de descărnaţi încît abia dacă-i mai ţine un fir de păr de podea, gata să-şi ia zborul către un cer unde Eros n-are drept de cetate – şi dansul modern – avînd-o ca posibil simbol pe Martha Graham -, ce produce corpuri înfipte în pămînt, al căror bazin pare a fi o cutie a Pandorei de unde izbucnesc pulsiuni, dorinţe şi manifestări ale inconştientului. (...) Dansul clasic există datorită menţinerii şi transmiterii unui repertoriu şi unei tradiţii, în timp ce dansul modern îşi inventează propriile coduri, repunîndu-le permanent în discuţie.” – Isabelle Ginot, Marcelle Michel, Dansul în secolul XX.
 

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.