Cu Romeo Castellucci şi Billy Cowie, provocarea s-a mutat la alt nivel. Poemele suprarealiste au ridicat serioase probleme de receptare. Obişnuiţi prea mult cu un singur mod de percepţie în teatru, cel clasic, spectatorii români se blochează cînd sistemul lor nu poate scana un perfomance, cînd ceea ce văd e dincolo de rutină.
La ediţia din acest an a Festivalului Național de Teatru (30 octombrie - 7 noiembrie) au fost invitaţi cîţiva artişti din zona inovatorilor: Krzysztof Warlikowski, Romeo Castellucci, Rodrigo Garcia, Matthias Langhoff şi Billy Cowie. Punctul lor comun este controversa, toţi fiind în egală măsură adulaţi şi contestaţi, adică vii. Este un risc să îi dai spectatorului român show-uri provocatoare care îi bulversează sistemul rigid de valori şi îi afectează percepţia, dar şi o şansă de a-i moder
Radu Afrim face teatru. Pentru el, asta înseamnă să deseneze cu trupuri (aproape) goale, să dirijeze pinguini zburători, să coregrafieze dragostea în copaci, să detoneze emoţii. Şi ca şi cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, Afrimul s-a apucat şi de cîntat.
Între psihanaliza lui Freud şi gîndirea pozitivă, dragostea şi-a pierdut identitatea. Dacă ţi se întîmplă, nici nu o mai recunoşti. În spectacolul Teatrului Foarte Mic, Ca pe tine însuţi, dramaturgul Maria Manolescu inventează o poveste de dragoste pe dos, cu un limbaj propriu şi cu reguli drastice. Ţelul suprem este neiubirea, în fapt, refuzul dependenţei.
În ciuda unei aparente schematizări, familia din Blifat este vie, suferă crîncen de intoleranţă şi practică lacom ascultatul pe la uşi. Starea de nervozitate acasă este sport naţional. Te răsteşti la nevastă/bărbat/copil pentru că poţi să faci asta. E ca la promoţii, cînd lumea dă năvală să cumpere bormaşini doar pentru că sînt la preţ redus. Dacă poţi, o faci. Îţi terorizezi familia. Îţi înnebuneşti copiii. Şi dai vina pe societate. Pe patron. Pe guvern.
