eXplore yourself în zilele strîmbe
Dansul contemporan a invadat Bucureştiul. Două săptămîni de eXplore dance festival la MNAC – a şasea ediţie a celui mai amplu eveniment de dans contemporan de la noi – sînt urmate de Zilele strîmbe, un program al Căminului Cultural, în parteneriat cu CNDB. Spectacolele străine sînt absolut necesare în spaţiul românesc, pentru că fac racordul publicului de la noi cu problematica şi esteticile dominante în performance-ul contemporan la nivel european şi nu numai. Întrebarea la ordinea zilei: cine sînt eu? Locul: o lume maladivă, eminamente urbană, tarată de deviaţii comportamentale rezultate din confuzia identitară. Răspuns: individual. Soluţii: poate doar extincţia planetară via Lars von Trier în Melancholia. Sugestii: mergeţi, vedeţi şi vă întrebaţi.
Presa sînt eu
eXplore dance festival. Cu If A Window Would Open, portughezul Tiago Rodrigues redefineşte raportul între om şi media. Jurnalismul şi-a pierdut latura umană, în pofida proliferării îngrijorătoare a mediatizării dramelor personale pentru manipularea emoţiei publicului şi exploatarea nevoii subconştiente de tragedie (a se vedea ştirile din presa românească a ultimelor zile). Paradoxul este doar aparent întrucît povestea personală devine un icon pentru captarea empatiei (simpatie sau antipatie) şi, implicit, a creşterii ratingului. Astfel, deşi porneşte de la personal, povestea ajunge să se depersonalizeze. Tiago Rodrigues construieşte dramaturgic o metaforă a hipercomunicării care înstrăinează. Supravieţuitorii unui accident de avion suferă nişte ciudate modificări de limbaj. Boala se dovedeşte contagioasă şi periculoasă, dezordinea verbală antrenează dezastre fizice, dispar cuvinte şi se prăbuşesc clădiri, oamenii pleacă în călătorii către no destination. Lumea merge înapoi, la propriu. În final, se declanşează o epidemie mondială a tăcerii. Ego-ul strivit de informaţie al individului urban pîlpîie ca inima unui muribund. Dar reversul tăcerii e speranţa. Fără cuvinte, oamenii au timp să se confrunte cu propriile dorinţe. Cuvintele au îndepărtat, au consumat substanţa umană, tăcerea apropie, personalizează. Povestea are o dublă reprezentare, pe un ecran se derulează un jurnal tv, iar pe scenă, patru performeri redau in facto vocile personajelor din video. Un personaj propune un flashmob cu săruturi. “The kissing could be the solution for the verbal crisis”, susţine un politician. Informaţie versus afect. Lasă-ţi timp să fii tu însuţi.
Idol performativ
eXplore dance festival.
În I-ON, coregraful Ivo Dimchev porneşte de la sculpturile lui Franz West (cîştigătorul Leului de Aur la Bienala de la Veneţia 2011) într-o explorare care ajunge, paradoxal, la investigarea soclului ca obiect în sine. Piesa principală a spectacolului nu o reprezintă vreuna dintre sculpturi, deşi ele există, sînt exploatate, se relaţionează cu ele, ci piedestalul ca suport pentru idoli. Ce/pe cine punem pe piedestal? Ivo Dimchev demolează religia, sexul, frumuseţea, cultura într-o formulă complexă care îi antrenează fizic toate abilităţile. Conceptul de „corp performativ” capătă expresie materială, performerul are o uluitoare flexibilitate a vocii şi a corpului pe care le controlează draconic. De la Hamlet la My Funny Valentine, poate spune/ cînta/ dansa orice. Cît despre idoli, piedestalul e distrus. No idol, no cry.
Semne şi consemne ce pot să însemne...
eXplore dance festival. Jonathan Burrows şi Matteo Fargion sînt autorii a cinci piese coregrafice de mare succes, şi de critică, şi de public. Drept dovadă, la 9 ani de la premiera primei piese şi la doi ani de la ultima, toate cinci sînt încă reprezentate în lumea întreagă. Trei dintre ele, Sitting Duet (2002), The Quiet Dance (2005) şi Speaking Dance (2006) au fost invitate în eXplore dance festival în urmă cu doi ani, iar ediţia aceasta le-a adus pe următoarele două, Cheap Lecture şi The Cow Piece (2009). Burrows şi Fargion analizează legătura între sunet, gest şi idee. În Cheap Lecture, forma de reprezentare a unui sunet/text şi modalitatea de captare a atenţiei spectatorului sînt investigate prin ritmul vorbirii, tonalitate şi suspans. The Cow Piece mută analiza în zona imaginativă, la modul în care funcţionează poveştile, cum se creează relaţia între obiect/personaj fantastic şi story (invocarea numelor personajelor feminine şi a celor masculine din piesele shakespeariene, asociată cu nişte mici figurine bovine, construieşte terenul fertil pentru fantezii amuzante). Precişi în demersul vocal-instrumental, Burrows şi Fargion sînt întotdeauna relaxaţi şi au umor. Asta face, probabil, ca performance-urile lor să pară doar o joacă. Dar nu sînt.
Cine sînt eu?
Zilele strîmbe. Cu Aaleef, spectacolul marocanului Taoufiq Izeddiou, prezentat la Teatrul Odeon, ieşim din sfera concentrării excesive a ideilor, a sublimării conceptelor în semne sau acţiuni primare, a minimalismului fizic, a non-dansului. În Aaleef, timpul se dilată, performerul lasă energia să se desfăşoare în spaţii ample, dîndu-i timp să se transforme, să se concentreze şi să se risipească, să se adune din nou, altfel de fiecare dată. Taoufiq Izeddiou parcurge un traseu identitar nedefinit într-o încercare de a-şi cunoaşte sinele suspectabil de multiple faţete. Provenienţa dintr-o zonă geografică eclectică etnic şi opţiunea pentru dansul contemporan într-o cultură polimorfă, dominată de tradiţionalism generează suficientă incertitudine identitară. Performerul dansează aproape exclusiv cu spatele, în clarobscur, refuzînd confruntarea directă, deschisă cu propria identitate. Cu figura lui Lenny Kravitz şi silueta lui James Brown, Taoufiq Izeddiou se mişcă surprinzător de fluid pe un soundtrack la fel de eclectic ca avaturile identitare: Jimmy Hendrix, The Tiger Lillies, Nina Simone şi absolut fabulosul Gnawa Maâlem Adil Amimi, interpret de muzică tradiţională marocană care a cîntat live la un instrument uluitor, un fel de chitară rece care a devenit caldă pe parcursul unui song cu un ritm hipnotic, în crescendo care explodează geometric.
„Aaleef” în arabă înseamnă „eu mă rotesc” şi în acelaşi timp evocă alepf, prima literă a alfabetului (conform caietului-program).
Zilele strîmbe iniţiate de coregraful Brynjar Bandlien cuprind ateliere şi spectacole între 18 octombrie şi 25 noiembrie, în diferite spații din Bucureşti. Programul a debutat cu spectacolul „Aaleef” al coregrafului Taoufiq Izeddiou (care susţine acum un workshop de dans la subRahova) şi se va încheia cu marele bal „Little Paris is Burning!”. Programul Zilele strîmbe şi acţiunile practice asociate acestuia îşi propun să abordeze, în mod performativ, forme şi probleme delicate sau generatoare de tensiune în cadrul societăţii româneşti.
Foto: http://festival.exodos.si/, Herman Sorgeloos, Dimitri Tsiapkinis
Oana STOICA este jurnalist şi critic de teatru.
