CNDB - de la pisoarul lui Duchamp la supa lui Matsangos

Deparazitare

Rămas recent pe drumuri, pentru a permite renovarea clădirii TNB în care îşi avea sediul, Centrul Naţional al Dansului s-a adunat de pe străzi pentru 6 zile. Refugiaţi temporar la Centrul de Introspecţie Vizuală, într-o sală de dimensiunea unei garsoniere, cu o oarecare doză de exhibiţionism dată de pereţii tip vitrină, CNDB-ii au interogat şi s-au autointerogat asupra artei contemporane şi a relaţiei ei cu statul/ spaţiul public/ publicul. Care-i treaba? - întrebarea pe care curatorul Manuel Pelmuş a transformat-o în temă de dezbateri & performance este pe cît de vagă, pe atît de cuprinzătoare. Prea puţin familiarizaţi cu arta contemporană, românii au dat prost în rapoartele CNDB exact la criteriul pe care statul îl cere pentru a-l subvenţiona: numărul de spectatori. Nici reprezentanţii Ministerului Culturii nu s-au arătat prea interesaţi de instituţia din subordine. Directorul artistic Vava Ştefănescu a povestit recent cum unul dintre miniştrii vremelnici ai culturii a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare. Cu alte cuvinte, dacă ne luăm după cifre şi ministeriabili, dansul contemporan este neinteresant şi de neînţeles, măcar pentru că e altceva decît s-ar putea crede. Cele două atribute se leagă strîns unul de altul şi par să conducă la unul dintre motivele marginalizării artei contemporane: lipsa de educaţie culturală.

În cinci ani de existenţă, CNDB a fost acuzat de limbaj criptic, cercetare excesivă, abuz de experiment, subminarea noţiunii de spectacol, pe scurt, autism artistic. Acestui rechizitoriu dur i se adaugă încă un cap de acuzare, prea puţin dans, adică mutarea accentului de la dans la contemporan. De trei luni, de cînd a aflat că va hoinări din nou pînă cînd îşi va găsi un loc sub soare, CNDB s-a pus în discuţie publică, încercând să înţeleagă dacă şi unde a greşit. Reflectorul a luminat însă prea puţin cealaltă parte a ecuaţiei, publicul. Dacă aplicăm principiul roman audiatur et altera pars şi dăm Cezarului ce e al Cezarului, ne dăm seama că meritele şi vina (pentru situaţia dansului contemporan) se împart între performeri şi spectatori. Direcţiile artistice în care ar trebui să pornească dansul sau menirea CNDB se pot discuta la nesfîrşit, dar orice performance va ajunge în faţa publicului, în mare măsură înţepenit în tipare de receptare clasice care duc la un mecanism de respingere a artelor contemporane. Cum remarca Dan Perjovschi, românii au descoperit abia acum pisoarul lui Duchamp.

Logica e simplă: lipsa de educaţie / informaţie despre arta contemporană duce la incapacitatea de a o înţelege, ceea ce determină respingerea ei. Şi aici, oricît de tezist ar părea, CNDB a avut rol educativ prin forţarea gîndirii spectatorului, obligat să îşi depăşească obişnuita comoditate de privitor căruia i se dau mură-n-gură concepte, emoţii, idei, şi, dacă tot vorbim de dans, coregrafii. Aşa că la întrebarea ce-aţi făcut în ultimii cinci ani, cndb-ii ar putea răspunde „am deparazitat”. Auto-deparazitarea a fost un proces normal, nesfîrşit de descoperire şi re-descoperire a identităţii artistice. În oglindă, perfomerii au „deparazitat” şi spectatorul, forţîndu-l să abandoneze căile bătătorite ale percepţiei şi să îşi exerseze privirea, prin provocări, surprize şi chiar un pic de acţiune, adică implicarea publicului în spectacol (încă suntem refractari la ideea de spectacol interactiv, suferim de teama de expunere). Uneori, surprizele de la CNDB pot fi derutante. La ultima Miercuri lejeră, programul în care performerii experimentează modalităţi de expresie în faţa publicului, actorul Rolando Matsangos a preparat o supă (cu legume autentice, nu la plic). În fond, CNDB e un loc în care poţi să faci o supă şi ăsta să fie un performance.

Relocare

Înainte să părăsească un loc, ruşii se aşază pentru cîteva momente în tăcere. E un mod tradiţional de a-şi lua la revedere, de a încheia un episod.  ...after all e un spectacol care fixează exact acest moment. Vava Ştefănescu explorează corporal modul în care o identitate se substituie alteia. Propria indentitate a coregrafei se mută în corpul dansatoarei Carmen Coţofană, cu tot cu memorie, afectivă şi fizică (fiecare corp are modul lui de a îmbrăca o haină).  ...after all este un performance–relocare dintr-un corp în altul, dintr-un stil (clasic) în altul (contemporan), dintr-o expresie (narativă) în alta (abstractă). Cum se produce o schimbare de identitare? Cînd pleci din tine însuţi şi te retragi în „altcineva”, ce iei cu tine? Cu ce suntem mobilaţi interior şi cum se poate muta întreaga încărcătură? Recenta premieră a CNDB marchează şi relocarea concretă a spaţiului de joc, de lîngă Lăptăria Enache în sala Atelier a TNB. Creat de directorul artistic al Centrului, ...after all succede altui spectacol, realizat de directorul general, Bun rămas sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic, care opera şi el cu o relocare identitară radicală. Mihai Mihalcea devenea Farid Fairuz, o supraidentitate artistică incisivă care bruiază acid somnul societăţii româneşti. Cei doi directori au simţit nevoia unei  răsuciri. Pînă cînd repoziţionarea va fi gata, CNDB-ii sunt exact ca în dialogul final imaginar din ...after all: „ce faci, Vava? mestec nisip”.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.