Gigi şi geometria lui Dumnezeu
„Dance, dance, otherwise we are lost” a zis Pina Bausch, vorbă pe care Gigi Căciuleanu a respectat-o cu religiozitate, nu dintr-un spirit obedient faţă de vorbe de duh, ci dintr-o aspră necesitate a fiinţei sale, care nu poate exista decît în formule matematice mişcate (a se citi Vînt, volume, vectori, cartea sa despre traducerea limbajului corporal într-unul geometric). Improvizaţiile sale alături de Miriam Răducanu pe jazz-ul dement-dezagregat al lui Johnny Răducanu, păstrate într-un film al TVR, Papa, Gigi şi Johnny, stau dovadă că Gigi fără dans nu se poate („ai dansat cu ăsta?” i-a zis Johnny, arătînd spre îmbrăcămintea contrabasului, „ce diliu eşti!”).
Anul acesta, Întîlnirile JTI au avut loc în cadrul Festivalului Enescu şi au adus la Bucureşti un Gigi Căciuleanu riguros, descifrînd Bach la Baletul Naţional din Chile, unde este director de 10 ani. Noche Bach este un spectacol al dualităţilor. Prima parte, Conciertos (Concertele Brandenburgice nr. 5 in Re Major şi nr. 3 in Sol Major, cu Orchestra Filarmonică din Berlin sub conducerea lui Herbert von Karajan) structurează polifonic corpurile dansatorilor, urmărind, după declaraţia lui Căciuleanu însuşi, logica şirului lui Fibonacci, o structură matematică care tinde spre perfecţiune (succesiune de numere în care fiecare este suma celor două anterioare), folosită de Bach. Compoziţia matematică a muzicii pe baza acestei structuri, folosind aşa-numitul raport de aur sau proporţie divină, creează o arhitectură sonoră complexă de care Căciuleanu se foloseşte pentru ansamblarea spectaculară a unei armonii universale la scară mică. Şerpuirea dansatorilor în matrici văluroase aminteşte de semnul infinitului, reconfigurat într-un dublu unduitor Yin-Yang, legat indestructibil printr-un ham flexibil, dar limitativ. Imposibila separare şi imposibila uniune deopotrivă. Plasaţi în lumină, în costume neutre, gri, dansatorii lui Căciuleanu se reflectă difuz în decor, oglindă şi voal, luminat sau opac, după caz. Nocturnul reflectă diurnul în vis, noaptea răspunde zilei.
A doua parte a spectacolului, Cántico („Jesu, Meine Freude” a capella, Gächinger Kantorei, Bach-Collegium Stuttgart, dirijor Helmuth Rilling) dă trupuri vocilor. De data aceasta, inspiraţia vine, zice tot Căciuleanu, de la Cîntarea Cîntărilor. Are şi dragostea matematica ei. Căciuleanu transformă balerinii în suporturi de voce. Cu stative şi partituri nescrise, ei alcătuiesc o orchestră pentru cor. Bach se cîntă cu trupuri perfecte, sunetele ţîşnesc din corp. În costumele lor negre, dansatorii schimbă perspectiva din prima parte, de la diurn la nocturn.
Perfecţiunea matematică al lui Bach (de la Pitagora încoace, tot ne jucăm de-a numerele şi sunetele) îşi găseşte corolar în perfecţiunea fizică şi acurateţea logică a mişcării la Căciuleanu. Uneori însă, răceala matematicii ar fi putut fi încălzită de pasiune, acea patimă vulcanică, abil reţinută din Cîntarea Cîntărilor, aceeaşi care l-a făcut pe Johnny Răducanu să îi spună admirativ lui Gigi Căciuleanu: „ce diliu eşti!”
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
