A şaptea zi
De cîţiva ani, FITS aduce la Sibiu companii de teatru tradiţional japonez (No, Kabuki) şi provoacă o confruntare a culturilor, căci teatrul japonez este un univers de semne şi tehnici cu care spectatorul european nu este obişnuit. Privirea noastră nu este exersată să decripteze sensuri în detalii, nu avem codul de descifrare a imaginilor pentru o formulă teatrală în care fiecare privire, ton, gest are o semnificaţie precisă. Aflată pentru a treia oară la Sibiu, după ce a prezentat o tragedie shakespeariană, Titus Andronicus şi una greacă, Oedipus Rex, compania Yamanote Jijosha a adus şi o tragedie japoneză. Keisei Hangonko (Iubita ivită din fumul beţigaşelor parfumate) este un text tradiţional de kabuki al dramaturgului Monzaemon Chikamatsu, o poveste de dragoste imposibilă, dar nu story-ul este important pentru publicul european, ci modalitatea de joc. Compania joacă în stilul Yojohan „în care corpul actorilor nu stă drept niciodată, iar mişcarea este încetinită, menţinînd o poziţie instabilă. Replicile sunt corelate cu mişcarea şi rostite după ce actorii se opresc grupaţi în formaţie estetică”. Cu alte cuvinte decît cele din caietul-program, spectacolul este o succesiune de fotograme, miniaturi scenice în care actorii exersează expresii faciale şi poziţii ale corpului dificile, menţinute printr-un antrenament intens. Pentru spectatorul european, delicateţea japoneză devine repede monotonă şi e complicat de apreciat performanţa teatrală. E ca şi cum i-ai cere unui măr să lumineze şi unei veioze, să fie acrişoară.
Pur şi simplu senzual
E o linie foarte subţire între indecent, sexual şi senzual. Studiu tensionat asupra relaţiilor interumane vulnerabile, spectacolul coregrafului ungar Pál Frenák InTime este destul de puţin despre timp şi foarte mult despre intimitate. Garoafe sau trandafiri roşii (o trimitere la Pina Bausch, care îşi acoperea scena cu petale) alcătuiesc covorul de dans, o canapea sîngerie tronează în fundal şi toată sexualitatea asta romantică a decorului este potenţată de cinci dansatori fabuloşi într-un ciudat joc al perspectivelor. Fetele sînt foarte înalte, par a fi alcătuite numai din picioare şi pantofi cu toc (14cm ?), iar băieţii, depăşiţi în înălţime, recuperează ca imagine prin trupurile de Adonis, unul chiar cu pielea întunecată. Vikinge reci şi sud-americani fierbinţi pulsează tensionat, chiar agresiv în singurătăţi vinovate şi combinaţii erotice complexe, cu superbele lor trupuri vibrante dezgolite, dar nimic nu este obscen în acest show, în ciuda nudităţii depline. E doar o sugestie întreţinută cu virtuozitate de lumină şi coregrafie, ştii foarte bine că la cîţiva metri de tine e un corp, dar vulnerabilitatea lui este ascunsă privirii, o simţi doar energetic, pulsatil în penumbră. Dansul picioarelor nesfîrşite ale fetelor ţinteşte celebra scenă a lui Sharon Stone din Basic Instinct, un cuplu contopit prin sex devine o singură fiinţă, o scenă de dragoste în trei atinge insuportabilul. Sexul e devorator, alienant ca în Antichrist-ul lui Lars von Trier. În final, unul dintre băieţi a rămas pe scenă, ghemuit şi gol pe canapea. Cortina nu a căzut, el nu s-a retras, iar spectatorii nu s-au îndurat să plece. Performerul şi publicul s-au aşteptat unii pe alţii să iasă din scenă. Cred că răbdarea dansatorului a cîştigat.
Bye, bye, Sibiu!
În ultima mea noapte la Sibiu a plouat. Din clubul festivalului (în aer liber), am privit cum plouă întîi doar pe stradă, în afara teatrului, ca şi cum ploaia ar sta, respectuoasă, la poartă. A înaintat încet, încet, în jumătatea de curte acoperită, lăsîndu-ne să ne uităm la ea în lumina felinarelor şi să ne minunăm cum alături, sub cerul liber, pavajul era uscat. S-a extins apoi în tot Sibiul. Îşi cucerise teritoriul, era dreptul ei să ude oraşul, să revigoreze parfumul de tei. Cînd plec, văd pe zidul teatrului desenele lui Dan Perjovschi. Printre ele, unul despre facebook. Rîd şi nu mai intru pe net cînd ajung la hotel. Plouă în continuare. Noapte frumoasă!
Foto: Dragoş Spiţeru
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
