Juncu + Zamfirescu = LaBute

Dramaturgul Neil LaBute are talent de medic legist. Disecţia lui pe natura umană e precisă şi nemiloasă. Poţi să ascunzi minciunile în gaură de şarpe, LaBute le dă de urmă şi îţi face un portret ca al lui Dorian Gray, de ţi se vede urîtul în cearcăne. Scenarist, dramaturg, regizor, LaBute este un scriitor american în mare vogă, pe care românii l-au descoperit acum cîţiva ani, odată cu montarea de la Teatrul Act a lui Vlad Massaci, Bash. O trilogie contemporană, în care juca, printre alţii, Vlad Zamfirescu. După Massaci (care a mai montat şi The Shape Of Things, tot la Act şi tot cu Zamfirescu), pe LaBute l-a luat în braţe regizorul Cristi Juncu, bineînţeles, cu tot cu Zamfirescu. Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii în trei, LaBute, Juncu, Zamfirescu. 

Cea mai recentă producţie a acestui trio indestructibil, Helter Skelter, a avut loc la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte. Spectacolul cuprinde trei piese scurte, Furiile, Helter Skelter şi Romance. În stilul în care scrie LaBute şi regizează Juncu, spectacolul are o austeritate filmică, dar de sub simplitatea afişată ies colţii patologiei umane. Oamenii obişnuiţi, ba chiar dăruiţi de Providenţă cu o viaţă fericită în middle class, dovedesc a avea ascunse rezerve serioase de monstruozitate. Textele pun sub lupă dinamica relaţiilor de cuplu şi mai cu seamă eutanasierea lor. În Helter Skelter (titlul face referire la crimele comise de Charles Manson în 1969, justificate prin aşa-zise mesaje codificate existente în hit-ul The Beatles cu acelaşi titlu), soţia însărcinată descoperă că soţul o înşală şi se răzbună înjunghiindu-se în abdomen (mama care îşi ucide copilul pentru a se răzbuna pe tatăl acestuia se regăseşte şi în Bash). Un cuplu gay discută după o separare, dar totul o ia razna din cauza suspiciunii schizoide a surorii unuia dintre parteneri, în Furii. Apar, astfel, două eroine urbane, o Medee şi o Antigonă. Cu totul altfel stau lucrurile în Romance, unde o femeie îşi caută fostul iubit pentru a-i reproşa impetuos că a înşelat-o cît timp au fost împreună şi sfîrşeşte prin a cerşi o partidă de sex. Ar fi aproape comic dacă fenomenul nu s-ar regăsi în realitate: dependenţa patologică de altcineva care devine, din obiect al iubirii, obsesie. Psihicul feminin are o formă maladivă extremă. De altfel, în toate cele trei poveşti, femeile chestionează bărbaţii, e un război între feminitatea bolnavă, ţipînd ca o Furie rănită, şi masculinitatea duplicitară.

Ceea ce face LaBute este să scoată la lumină nevoia oamenilor de a fi eroi de tragedie (nu întîmplător, amanta este, de regulă, sora înşelatei). În lumea contemporană, tragedia s-a banalizat. Trăim zilnic cu ştiri despre crime, accidente, boli incurabile şi decese iminente, iar simţurile ni s-au abrutizat pînă la anchilozare. Compătimim la fel de superficial şi la drama străinului, şi la cea proprie. Lipsa de emoţie se transformă în frustrare. De aici, succesul telenovelelor care oferă un surogat emoţional. Ceea ce îi lipseşte omului nu este în esenţă tragedia, aceasta este, dimpotrivă, supralicitată, ci eroul tragic. Tragedia contemporană nu mai are eroi, se consumă anonim şi efemer ca o formă de cancan. Nevoia de eroism duce la amplificarea dementă a dramei sau la inventarea ei. În fiecare cuplu, unul dintre parteneri a minţit, iar consecinţele sînt suportate de celălalt, care ripostează disporporţionat, ca o forţă divină. Este sentimentul binefăcător de a fi mîna implacabilă a destinului. Zeii şi adjuvanţii lor, Furii, Erinii etc. se „încarnează” în om (scenograful Cosmin Ardeleanu dă formă modernă tragediei, punînd coloane greceşti pe plasme).

LaBute plasează poveştile într-un restaurant (numit Helter Skelter în spectacol) căci tragedia se află în meniu şi se consumă ca o mîncare oarecare. Juncu plusează şi stabileşte momentul acţiunii în preajma Crăciunului, perioada în care statisticile arată că disperarea umană e la cote maxime, bilanţurile afective pe anul în curs dau cu rest, singurătatea e copleşitoare şi sinuciderile se ţin lanţ. La orice text de LaBute, accentul cade întodeauna pe interpretare. „Nu e uşor să joci LaBute”, spune Vlad Zamfirescu şi are dreptate. Jocul este prin excelenţă cinematografic, lipsit de teatralitate, dar extrem de nuanţat. Detaliile fac totul. Modul în care el, adulterinul (Vlad Zamfirescu) îşi apleacă în faţă corpul către ea (Antonia Micu) pentru a-şi pleda cauza şi a cere iertare indică sentimentul vinovăţiei, iar ţinuta ei dreaptă, de un calm îngheţat arată cine va avea ultimul cuvînt (sau gest). Sînt şi scene de forţă ca excelenta tiradă furibundă a surorii (Cosmina Lirca) care îşi apără mototolul frate gay (Bogdan Farcaş), imaginînd scenarii demente de răzbunare pentru o trădare care nu a avut loc. Mai sînt şi  scene de fină operaţie pe psihic şi afect precum cea în care ea (Cosmina Lirca) face un lung parcurs pervers, de la ură şi dorinţă de răzbunare pe el (Mircea Silaghi) pînă la apogeul umilinţei. Genialitatea lui LaBute şi perversitatea situaţiei constau în faptul că oamenii (femei în special, dar să nu generalizăm) sînt capabili de un asemenea traseu emoţional pentru o relaţie care s-a terminat demult. Ştim ce iubim, dar nu ştim ce (furii) trezim în celălalt.

Teatrul Municipal “Tony Bulandra”Tîrgovişte
Helter Skelter
De Neil LaBute
Traducere: Irina Velcescu
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuţia: Vlad Zamfirescu / Liviu Cheloiu, Ioana Farcaş / Antonia Micu, Mircea Silaghi, Cosmina Lirca, Bogdan Farcaş

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.

Foto: Cosmin Ardeleanu