România într-un delir, ghici ciupercă ce-i?
O scrisoare pierdută în regia lui Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie este un spectacol ciudat. În primă fază, nu ştii ce te-a lovit, însă pe măsură ce spectacolul curge, realizezi că textul pare nou. Şi totuşi, pe Caragiale l-a citit toată lumea (probabil), dar cu siguranţă nu varianta Scrisorii... aşa cum sună ea la Dabija. Ciudăţenia vine din faptul că textul nu a fost modificat esenţial în litera lui, ci în rostire. Zeflemeaua, uimirea tîmpă, miticismele sînt abandonate, replicile se „răcesc” de comicării, devin abrazive, chiar dure. Dabija a făcut dintr-o comedie băşcălioasă o dramă tăioasă cu accente triviale, în care caractere puternice se încleştează feroce într-o ciupercărie underground, un mediu umed, lipicios, un spaţiu primar departe de mainstream-ul politic al unui orăşel de provincie.
Dabija scrie că „spectacolul nu are nici o legătură cu politica, deşi piesa se duce singură în politică”. Cum să nu se ducă dacă ne bălăcim în aceleaşi probleme delirante ale coanei Evrope şi ale revizuirii Constituţiei? Delirul personajelor e real, căci ciupercile lui Dabija sînt halucinogene. În sigla partidului, cele trei ciuperci (sic!) sînt aburitoare (fosforescente), prin urmare în scenă se întîmplă bizarerii. Personajele văd lumini şi trec prin zid, toate suferă de hemoragie verbală, ritmul se răreşte treptat pînă la o lentoare letargică, capacitatea de reacţie este amorţită, iar paranghelia de final eşuează într-o paralizie totală. „Turmentarea” se generalizează. În fond, spectacolul lui Dabija este un trip. Pe lîngă ciuperci, stimabilii, onorabilii şi venerabilii trag serios la măsea astfel că extenuarea este justificată.
Dabija mai joacă un joc, al dublului. Cînd eşti „luat”, vezi dublu. Personajele sînt gîndite în cupluri, unul mic şi unul mare. Perspectiva nu este doar de înălţime, ci şi de caracter. După calapodul Farfuridi – Brînzovenescu se construiesc alte cupluri: Tipătescu - Trahanache, Tipătescu – Zoe, Tipătescu – Caţavencu, Trahanache – Dandanache, Caţavencu – Cetăţeanul Turmentat. Cei mici sînt isterici (iuţi la mînie, ca Fănică), cei mari sînt lenţi, toţi sînt nişte canalii de primă calitate, nişte mafioţi mioritici. Este vorba, de fapt, de un cuplu multiplicat, aceeaşi tipologie reflectată diferit, o multiperspectivare generată de trip.
Tipătescu (Marius Florea Vizante) are accese dese de agresivitate, Caţavencu (Marcel Iureş) aberează verbal, Trahanache (Valentin Teodosiu) se leagănă ca ursul Baloo, bărbata Zoe (Mihaela Teleoacă) este excitată brusc de recuperarea scrisorii, Ghiţă (Dragoş Huluba) este tot timpul adormit (şi indolent), Dandanache (George Mihăiţă) e tăios de ameninţător în „turmentarea” lui, Farfuridi (Florin Dobrovici) şi Brînzovenescu (Eugen Racoţi) sînt confuzi. Printre atîtea cupluri apare şi un personaj colectiv. Cetăţeanul turmentat în versiunea Dorinei Chiriac arată ca un Gavroche transplantat în absurd, e un bărbat - femeie, are o mie de piei (haine) de care îl spoliază protipendada politică, afumat, dar conştient, obedient, un fel de bufon Feste mioritic (cu ajutorul esenţial al muzicii Adei Milea). De altfel, întreaga Scrisoare pierdută are aerul shakespearian din A douăsprezecea noapte.
Spectacolul lui Dabija îl scoate pe Caragiale din zona comicului cu aromă de mititei şi îl aruncă în ferocitatea mafiotă din filmele lui Coppola, o lume cinică, trivială, descărnată de conştiinţă, în care nimic nu e amuzant, dar orice e posibil, morala nu există, nici regretele, doar rapacitatea, umezeala şi ciupercile halucinogene, o demenţă de spectacol rotund ca un cap chel. Picătura chinezească ce cade cu precizie în prima scenă în capul lui Tipătescu (a)fumat devine sfînta Constituţiune sub care se prăbuşeşte pulbere, la final, Caţavencu. Curat Caragiale!
Teatrul de Comedie
O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale
Regia: Alexandru Dabija
Decor: Puiu Antemir
Asistent decor: Răzvan Plăiaşu
Costume: Anca Răduţă
Muzica: Ada Milea
Cu: Marcel Iureş, Marius Florea Vizante, Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă, Florin Dobrovici, Eugen Racoţi, Dragoş Huluba, Dorina Chiriac, Dan Rădulescu
Foto: Mihaela Marin
Oana STOICA este jurnalist şi critic de teatru.
