Insula ceasului-răsare

Anul ăsta se joacă Naum. La 10 ani de la dispariţia autorului, piesele de teatru ale lui Gellu Naum sînt redescoperite, ies din umbra poeziei şi a prozei unde au stat multă vreme, părînd a fi destinate mai curînd lecturii decît reprezentării. Regizorii s-au ţinut departe de suprearealism, de limbajul fracturat şi atmosfera absurdă din scrierile sale, dificil de exprimat dramatic fără a leza serios însăşi esenţa scriiturii. Au fost unele încercări printre care Poate Eleonora în regia lui Alexandru Tocilescu la Metropolis sau Exact în acelaşi timp la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Mihai Măniuţiu, spectacole fidele textelor, fără însă a reuşi să le apropie spectatorului, păstrîndu-se prea mult în cheie absurdă. Acum vreo 8 ani, la reprezentaţia de la Bucureşti a spectacolului clujean a asistat şi doamna Lygia Naum. La final, i-am văzut spatele gîrbovit tremurînd încet de plîns. Mare regret că Întîlnirile Internaţionale Gellu Naum, organizate săptămîna trecută la Cluj, nu au avut loc mai devreme, atunci cînd scriitorul şi soţia sa ar fi putut fi prezenţi. Dincolo de tardive păreri de rău, festivalul a prilejuit prezentarea celor trei producţii Naum realizate în acest an de Naţionalul clujean, Zenobia în regia Monei Marian, Florenţa sînt eu, regia Alexandru Dabija şi Insula, un spectacol de Ada Milea. Textul din urmă a avut premiera la doar cîteva zile distanţă de cea clujeană - stranie coincidenţă! – şi la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Vlad Massaci.

Insula a apărut în 1979 la Editura Cartea Românească împreună cu alte două texte, Ceasornicaria Taus şi Poate Eleonora. Piesa reansamblează povestea lui Robinson Crusoe din romanul lui Daniel Defoe într-o versiune narativă fragmentară, exploatînd pînă la răsturnare clişeele în construcţia unor situaţii/personaje. Relaţia stăpîn-sclav, dar şi sentimentul claustrării avînd ca revers singurătatea, fac trimitere la Furtuna lui Shakespeare, călătoria iniţiatică printr-o memorie arborescentă într-un timp întors pe dos aminteşte de Peer Gynt de Ibsen, iar tonul senin pare a fi al unui Jules Verne dadaist.

Stratificat pe mai multe planuri de receptare, spectacolul lui Vlad Massaci adaugă textului o latură muzicală (ironic-duioasă muzica lui Vasili Şirli), scene de cartoons (unele de un infinit umor, precum relaţia amoros-vulcanică dintre Leu şi Zebră) şi un subtil comentariu politic.

Insula este un cadran de ceas albastru în care timpul merge înapoi şi pe care se află un device fabulos, un fel de dagherotip de mari dimensiuni, cu scene din junglă, care este acţionat de o manivelă mînuită pe rînd de animalele din poveste (scenografie & inventică: Dragoş Buhagiar). În acest „teatru de animaţie”, Robinson şi ai lui călătoresc somnambulic printr-un circ al amintirilor întîmplător neîntîmplate, unul grotesc, dar voios, mai aproape de Fellini decît de Aglaya Veteranyi, recuperează sau îşi asumă identităţi după nevoie, fără restricţii biologice precum vîrsta sau sexul, într-un story ironic- telenovelistic care parodiază melodrama siropoasă şi romanele de aventuri. Galeria personajelor patinează nestingherit între clovnesc, fabulos şi politic. Robinson este un explorator aristocrat, cu un impecabil costum alb şi pălărie cu borul moale, dar desculţ (Adrian Matioc, exaltat şi depresiv în acelaşi timp). Familia Serkirke arată ca una de circari: mama e femeia cu mustaţă, tatăl e un hopa-mitică, fiul, un lungan stupid în pantaloni scurţi, iar fiica e ca o păpuşă de porţelan (stricată). Piratul este acel icon din cărţile de aventuri, cu clasicele însemne, ochiul lipsă şi piciorul de lemn. Tot din basme apare şi Sirena, blondă, unduitoare şi galeşă. Sigur, aflîndu-ne în plin suprearealism, lucrurile nu funcţionează după regulile logicii. Sirena este un travestit (foarte bun Adrian Neacşu, cu profilul său delicat încadrat senzual de peruca platinată, dînd naştere unei creaturi cu adevărat suprarealiste, cu o dualitate neandrogină, femeia superbă cu voce de bărbat). Piciorul de lemn al Piratului înfloreşte, se transformă într-un copăcel în care păsările îşi fac cuib şi de care copiii agaţă leagăne, dar „era mult zgomot şi nu mai puteam dormi”. Zeflemitor, cu un trabuc în colţul gurii şi o agresivitate gargarisită, Piratul are un umor nebun, iar Marius Turdeanu îi găseşte nenumărate nuanţe hilare pe care le exploatează inteligent (de exemplu, jocul cu proteza). Personajele poartă în ele posibile avaturi: Sirena e şi femeie, şi bărbat, la fel şi mama Serkirke, Piratul are un picior de lemn, deşi nu îi lipseşte nici unul, Vineri învaţă să vorbească, deşi ştie etc. Mulţimea de animale descinde din cartoons, o Pisică tip Cheshire din Alice în ţara Minunilor, un Leu blegit de amor (adorabilă scena în care e pălmuit de o Zebră simandicoasă) sau papagalul Coco (Cătălin Pătru) într-un excelent număr de mimă (coregrafia: Florin Fieroiu). Aventurile se acumulează comic într-o Odisee care sfidează legile timpului.

Un alt plan este cel al insularităţii fiinţei. Robinson se plînge constant că, în pofida realităţii evidente, trăieşte singur. Cu ani buni înainte de explozia în artă a temei singurătăţii ca maladie urbană, Gellu Naum prefigura recluziunea individului, fracturile de comunicare şi mecanicitatea afectelor. Robinsonul lui Massaci este încapsulat în propriul cap, bîntuie printre gînduri şi fantasme, ameţit de nedumeriri, încurcat de amintiri şi împiedicat de sentimente. Crusoe se pierde în el însuşi, are reprize de somn hipnotic care îi adîncesc fiinţa în vise confuze ce descompun şi recompun realitatea.

Aluziile politice sînt subtile. Robinson poartă un costum de „domn”, iar Vineri, o salopetă de muncitor. Întreaga scenă în care Crusoe se autoproclamă stăpîn şi îl defineşte pe Vineri drept sclav este o metaforă a secesiunii sociale, actuală în contextul crizei mondiale, chiar acută dacă luăm în considerare anunţata world revolution de pe Wall Street pe care aşa-numita generaţie Radiohead o pregăteşte în 15 octombrie. Sclavul Vineri ajunge în pat cu nevasta stăpînului, iar Robinson se duce să elibereze caprele de sub „jugul” beduinilor cu care, în final, se împrieteneşte. Ca atare, robul ajunge stăpîn, duşmanul devine amic, toţi sînt toate. Şi mama Serkirke are culoare politică. Obsedată de autoritate excesivă şi proprietate comună, „tovarăşa” Serkirke (Raluca Iani ascute bizareria pînă la demenţă) e pusă pe rechiziţionat tot ce întîlneşte în cale. De sub elegantul ei melon se iţeşte un chipiu roşu, poartă uniformă de militar şi bate compulsiv un pas de defilare. Spectrul războiului n-a dispărut, iar Massaci îl sugerează discret. Piciorul de lemn al Piratului şi ochiul lui lipsă, poveştile delirante care însoţesc aceste pierderi fizice îşi găsesc sensul iniţial în invalizii rămaşi în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Minţi luminate din economia mondială şi înţelepţii bătrîni de prin sate prefigurează sumbru, deschis sau pe la colţuri, că ieşirea din actuala criză se va face, ca de fiecare dată în istorie, printr-un război. „Piraţii” ar putea reinvada lumea.

Insula lui Vlad Massaci are mai multe merite. Unul ar fi că a reuşit să îi dea piesei lui Gellu Naum coerenţa dramatică necesară unui spectacol. Nu e vorba de un fir narativ, ci de aşa-numita viziune regizorală căreia i se subsumează orice text şi în lipsa căreia am avea de-a face doar cu o lectură. Apoi, regizorul a creat cu delicateţe paliere multiple de sensuri, fără a da senzaţia spectatorului care nu percepe toate planurile că există lucruri care nu i se adresează. Şi nu în ultimul rînd, Massaci a ştiut să se joace cu măsură, strecurînd avertismente printre rîsete. În lumina portocalie a zorilor (complementară albastrului insulei), Robinson se va trezi din vis într-o nouă zi. Poate şi într-o nouă lume. Poate chiar într-o nouă ordine mondială. Şi poate chiar singur. Cine poate şti ce e în mintea omului?

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Insula de Gellu Naum
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Coregrafia: Florin Fieroiu
Asistent scenografie: Vladimir Iuganu
Cu: Adrian Matioc, Ioan Paraschiv, Liviu Vlad, Raluca Iani, Pali Vecsei, Cristina Ragos, Marius Turdeanu, Adrian Neacşu, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Cristian Stanca, Viorel Raţă și Ema Veţean.