Despre cîrtiţe şi vibraţii

„Dragă Cîrtiţă mică”. Aşa îşi începea cîteodată Jerzy Grotowski scrisorile către Eugenio Barba, epistole pe care le semna „Cîrtiţa mare”. Aluzia transparentă viza dubla poziţionare underground a ambilor regizori, atît în cercetarea artistică, cît şi în politică, întrucît antropologia teatrală părea o formă conspirativă de artă în Polonia comunistă. Dincolo de asta însă, formula conţine un bogat bagaj afectiv, o anume tandreţe reţinută, complicitatea a doi artişti într-un moment istoric neprielnic, solidaritatea în idei şi viziuni teatrale, dar, mai ales, este expresia unei afectuoase relaţii maestru - discipol, în care primul îl protejează părinteşte pe cel de-al doilea, recunoscîndu-i însă şi valoarea şi lăsîndu-se, la rîndul său, protejat de acesta. Între Grotowski şi Barba era o diferenţă de vîrstă de doar doi ani, iar schimbul de epistole a avut loc timp de 7 ani, într-o etapă de tinereţe matură pentru amîndoi (27 - 35 ani), care a precedat celebritatea lor.

„Cu toţii sîntem copiii muncii altcuiva” scria Eugenio Barba în cartea sa Pămînt de cenuşă şi diamant, în care vorbeşte despre formarea sa artistică sub îndrumarea lui Grotowski. Relaţia lor puternică şi de influenţă reciprocă a durat ani de zile, indiferent unde i-au purtat „biografiile profesionale”. Lui Grotowski se pare că îi plăcea să aibă discipoli atunci cînd găsea artistul potrivit, cînd descoperea diamantul în cenuşă. Aşa a fost cu Ryszard Cieślak, neuitatul său „Prinţ constant” care, după despărţirea de Maestru, a vagabondat prin lume şi prin teatru fără a-şi mai găsi locul. Aşa s-a întîmplat şi cu Thomas Richards, care din 1985 i-a fost alături într-o întreprindere anevoioasă şi secretă, de cercetare artistică (sub numele „Arta ca vehicul”) la The Workcenter of Jerzy Grotowski din Pontedera, în Italia. Munca lui Richards a fost recunoscută de Maestru prin rebotezarea centrului în 1996 The Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards. Încă o dată, transmisia lui Grotowski a funcţionat perfect, după cum el însuşi spunea: „Natura muncii mele cu Thomas Richards are caracterul unei "transmisii"; a transmite concluziile la care am ajuns eu: aspectul lăuntric al muncii mele”.

Festivalul iniţiat de Opereta bucureşteană, Viaţa e frumoasă!, este de un eclectism surprinzător: de la operetă clasică şi spectacole muzicale tip Broadway la concerte cu muzicieni din zone de nişă (The Tiger Lillies, Richard Galliano sau Laurie Anderson, anul trecut). Anul acesta, organizatorii s-au întrecut pe ei înşişi şi l-au invitat pe Thomas Richards împreună cu actorii săi să prezinte spectacolul The Living Room, să ţină o conferinţă despre „Arta ca vehicul” şi un workshop pentru actori şi să prezinte filmul documentar „ACTION in Aya Irini”, bazat pe lucrul la spectacolul său „Action”. Surpriza vine din alăturarea lui Thomas Richards şi a studiilor de antropologie teatrală (adică zona de cercetare prin excelenţă) unui festival de operetă, dar şi din invitarea unui  spectacol marca Workcenter Grotowski and Richards, în condiţiile în care munca celor doi regizori s-a desfăşurat din 1985 pînă nu demult într-un secret total, neacceptîndu-se sub nici o formă public, nici măcar invitaţi speciali. După dispariţia lui Grotowski în 1999, Richards a acceptat un minimum de reprezentativitate a muncii sale. Întîi, la spectacole au fost invitate cîteva persoane, apoi s-a ajuns la tolerarea unui public, dar întotdeauna puţin numeros.

The Living Room este un performance cu 50 de spectatori care sînt poziţionaţi de la început în postura de... musafir. Publicul este rugat să aducă o gustare sau ceva de băut (prăjituri sau vin), cadourile-standard pentru o vizită amicală, precizîndu-se că în timpul spectacolului se vor servi ceai, cafea şi fructe. Se stabileşte, astfel, de la început o relaţie care detensionează spectatorul din postura clasică (şi preţioasă) de martor al unui act de cultură bazat pe convenţie (şi convenienţă). Spaţiul creat în foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon este o cameră primitoare, „încălzită” de fotolii şi canapele, măsuţe încărcate cu termosuri de cafea şi ceai, platouri de fructe şi farfurii pentru prăjiturile aduse în dar pe care „musafirii” sînt invitaţi să le despacheteze şi să le servească. De-rigidizarea spectatorului merge mai departe, contactul cu actorii este direct, prietenesc şi civil (se fac prezentările cu fiecare spectator în parte). Spectacolul începe fără pregătire, în zumzetul conversaţiei de salon şi este compus aproape exclusiv din cîntece vechi, africane şi caraibiene, un soi de incantaţii cîntate în limbile acelor culturi, un limbaj de neînţeles, dar, tocmai de aceea, misterios într-un mod aproape religios. Lipseşte un element tradiţional al oricărui performance, cel narativ. Povestea nu există sau poate există, dar se sustrage logicii ordinare pentru că intenţia spectacolului este alta. Se creează pe nesimţite o atmosferă destinsă, o stare fundamentală de bine generată de energia pe care o manifestă actorii, corpurile lor perfecte fizic vibrează din creştetul capului pînă în vîrful degetelor mici de la picioare. Un cîmp magnetic se încheagă în jurul lor, aceeaşi energie pe care o resimţi în înregistrările spectacolelor celebre ale lui Grotowski, Prinţul constant, Apocalypsis cum figuris, Doctor Faust sau Akropolis. E un soi de aură care absoarbe, încorporează publicul în spectacol, o contopire între spectator şi actor, inexplicabilă în cuvinte, dar resimţită pînă în măduva spinării, „transmisia” unor sensuri ancestrale, indefinibile, care vizează simţurile şi propriul cîmp energetic al fiecărui spectator, şi nu intelectul (arta ca vehicul). După detensionarea iniţială a spectatorului, actorii provoacă, prin spectacol, o eliberare de stereotipurile cu care este perceput un performance - ca pe ceva străin, care nu te include, definit de convenţie.

The Living Room dă un răspuns celor intrigaţi de hipnotica energie a spectacolelor înregistrate ale lui Grotowski, cărora nu le-au putut fi martori direcţi. Thomas Richards s-a dovedit a fi un discipol perfect al Maestrului. Probabil, Grotowski i s-ar fi adresat astăzi lui Richards, cu aceeaşi tandreţe reţinută ca şi faţă de Eugenio Barba, „dragă Cîrtiţă mare”.

The Living Room
Spectacol regizat de Thomas Richards, cu participarea echipei de cercetare în „Arta ca vehicul”: Benoit Chevelle, Jessica Losilla Hébrail, Teresa Salas, Philip Salata, Cécile Richards