1. Marilyn
Celebra expresie care defineşte parfumurile – esenţele tari se ţin în sticluţe mici – se aplică într-un mod original la teatru. În inima secuimii, la Sfîntu Gheorghe (Covasna), un oraş cu 65.000 de locuitori, se întîmplă în aceste zile un amplu festival internaţional de teatru contemporan. Bienala Reflex (16 – 30 martie) vine în succesiunea altor festivaluri pe care cele două teatre din oraş (român şi maghiar) le-au manageriat pe rînd de-a lungul anilor. Deşi doar la a doua ediţie, Bienala organizată de Teatrul Tamás Áron are un deja contur viguros şi şanse reale să devină un pilon festivalier important. Şi asta întrucît selecţia spectacolelor a dovedit un curaj pînă la obrăznicie (programul aici http://reflexfest.ro/2/ ). De exemplu, regizorul László Bocsárdi, directorul teatrului şi al Bienalei a invitat o bizarerie incitantă, ceva între pop-theatre şi psihanaliză – Persona.Marilyn în regia unui star polonez, Kristyan Lupa, sau un post-spectacol, Radio Muezzin, realizat de Rimini Protokoll, o companie germană, mai mult fenomen teatral decît trupă. Cum festivalul se întinde pe două săptămîni, selecţia e bogată şi în estetici, şi în nume mari (lituanianul Oskaras Korsunovas vine cu Hamlet şi Azilul de noapte, Emma Dante a prezentat deja Trilogia Ochelarilor), şi în atitudini (din Budapesta, Teatrul Örkény István şi Trupa HOPPart vin cu două spectacole reprezentative pentru momentul actual al culturii ungare care este intens politizată).
Primele trei zile de festival au adus deja provocări. Rimini Protokoll cu Radio Muezzin a testat publicul printr-un mix teatru – non teatru. Mutarea importantă pe care o fac germanii este renunţarea la interpretarea personajelor (toate făcînd parte din actualitate) în favoarea prezenţei lor directe în spectacol. Astfel, actorul ca intermediar între personaj şi public dispare, iar personajul se prezintă singur. Radio Muezzin aduce pe scenă astfel de personaje reale, exotice prin natura lor (muezzini din Cairo) care îşi spun poveştile (reale şi ele) simbiotic legate de o religie –musulmană – şi de practicile religioase aferente. Pentru spectatorul european, efectul nu este însă cel al fabulosului din 1001 nopţi, ci mai degrabă de hiperrealism.
Cu Trilogia ochelarilor (Trilogia degli occhiali: 1. Acquasanta, 2. Il castello della zisa, 3. Ballarini) a Emmei Dante, estetica se schimbă fundamental. Spectacolul are o poetică naivă pe care se ţes tuşe de grotesc, o lirică felliniană care se dezvoltă cu lentoare, parcă special ca exerseze răbdarea spectatorului contemporan: monologul exaltat al unui marinar „logodit cu infinitul” (comic şi candid, opus Rimelor bătrînului marinar al celor de la The Tiger Lillies), experimentul unei minuni (cît durează un miracol şi dacă poate fi el provocat) şi rememorarea unei vieţi de cuplu pe repede înapoi, de la senectute la prima întîlnire (purtăm cu noi toate vîrstele – o idee regăsită în urmă cu cîţiva ani şi în Hamlet-ul lui Andry Zholdak în care vreo 7, 8 variante de Ofelii – tinere, bătrîne, frumoase, invalide etc. – convieţuiau în acelaşi timp).
Cele mai puternice spectacole au fost însă despre feminităţi deviante: Persona. Marilyn al lui Kristyan Lupa şi Hedda Gabler al lui Andrei Şerban.
Marilyn ţăndări
Spectacolul despre Marilyn Monroe făcut de Kristyan Lupa la Teatr Dramatyczny din Varşovia este al doilea dintr-o serie pe care regizorul polonez a dedicat-o explorării vieţii personalităţilor secolului al XX-lea, după Andy Warhol (Factory 2) şi înaintea lui Simone de Beauvoir (Le Corps du Simone).Viziunea lui Lupa asupra lui Marilyn este aceea a unui icon devorat de propria imagine, un „produs” de marketing consumat, o femeie controlată permanent de cei din jur (impresari, regizori, prieteni, iubiţi, psihiatri), tînjind enorm după afecţiune. În spectacolul lui Lupa, Marilyn prefigurează una dintre maladiile urbane contemporane: pulverizarea identităţii. Marilyn nefericită în timp ce provoacă fericire altora, Marilyn însingurată, dar niciodată singură, Marilyn celebră, dar necunoscută de nimeni, Marilyn – imaginea unei femei frumoase, niciodată o femeie frumoasă. Lupa creează un spaţiu urît, o hală dărăpănată, fostul studio al lui Chaplin în care Marilyn, cu un pulover larg aruncat peste corpul gol, îşi poartă senzualitatea ca pe o rană. Se creează o imponderabilitate a senzualităţii din prezenţa acestei Marilyn în derivă, bîntuind prin hala imensă, vulnerabilă în goliciunea ei ghicită şi uneori vizibilă (una dintre cele mai sexy imagini teatrale, amintind de fotografiile erotice ale lui Jan Saudek, dar fără tuşa de grotesc), o senzualitate care o defineşte şi o videază de personalitate în acelaşi timp, o reduce la obiect (al dorinţei), niciodată fiinţă.
Lupa construieşte spectacolul pe două direcţii: prăbuşirea lui Marilyn exprimată prin senzualitate haotică şi vid identitar (o nuditate identitară – Marilyn se acoperă cu hainele, nu le îmbracă, „încearcă” alte identităţi – Jean Harlow, Gruşenka din Fraţii Karamazov, dar există şi o disociere a actriţei Sandra Korzeniak de personajul Marilyn) şi anti-teatralitatea discursului dramatic (pusă în discuţie deschis, în faţa publicului). Şi mai este o raportare pe care o face regizorul, şi ca estetică, şi la nivelul personajului: filmul lui Ingmar Bergman, Persona (fluiditate dramatică, acuitate a analizei psihologice, re-compunerea personajului din fotograme).
Centrul spectacolului este însă Sandra Korzeniak, o actriţă cameleonică, răscolitoare în vulnerabilitatea ei, capabilă să inducă inocenţa în viciu.
Finalul cu Marilyn arzînd în flăcări trimite la Ioana d'Arc (un alter-ego, căci şi pe Marilyn o chema Jeanne - Norma Jeane Mortensen), dar şi la o altfel de ardere, a porcului de Crăciun. Victimă a uzinei de vise, întinsă pe masă, goală şi drogată, Marilyn are exact neputinţa grohăitorului înjunghiat din barbara tradiţie românească.
Spectacolul lui Kristyan Lupa relevă hipnotic faţa prăbuşită a starurilor. Doar că prăbuşirea este condiţia sine qua non pentru a intra în legendă.
Teatr Dramatyczny, Varşovia
PERSONA. MARILYN
DISTRIBUŢIA: Sandra Korzeniak, Katarzyna Figura, Piotr Skiba, Władysław Kowalski, Marcin Bosak, Henryk Niebudek, Agnieszka Wosińska, Paweł Miśkiewicz, Agnieszka Roszkowska, Krzysztof Dracz, Andrzej Szeremeta, Marcin Tyrol, Adam Graczyk, Małgorzata Maślanka, Jolanta Olszewska, Marek Lisik
Muzicieni: Magdalena Bojanowicz (cello), Anna Sikorzak-Olek (harp), Barbara Skoczyńska (percussion instruments), Dariusz Pogłud (double bass), Krzysztof Zbijowski (clarinet)
Regia, scenariul şi scenografia: Krystian Lupa
Muzica: Paweł Szymański
Costumele: Piotr Skiba
Video: Jan Przyłuski
Foto: Katarzyna Paletko şi Henning János
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
