Will, Bob & Rufus: pure beauty

- Festivalul Internaţional Shakespeare, Craiova -

Festivalul Internaţional Shakespeare (23 aprilie – 3 mai, Craiova şi Bucureşti) îşi menţine şi în timp de criză bunul obicei: o selecţie de spectacole valoroase, dintre care măcar unul de excepţie. Am văzut în anii trecuţi un spectacol-legendă, Hamlet, în regia lui Eimuntas Nekrosius, sau un hit, Hamlet creat pentru Curtea Papilor de la Avignon de Thomas Ostermeier. Este meritul exclusiv al directorului Bienalei Shakespeare, Emil Boroghină, că reuşeşte (doar el ştie cum) să aducă în România show-uri de top sau staruri teatrale. Ediţia de anul acesta a Festivalului s-a deschis la Craiova (23, 24 aprilie) cu hitul hiturilor: Shakespeare's Sonnets, regizat la Berliner Ensemble de Robert Wilson (tot Boroghină l-a adus pe Wilson într-o ediţie anterioară cu Femeia mării de Strindberg). Reuşita e majoră din mai multe puncte de vedere: e vorba de un spectacol de top, de o companie celebră (înfiinţată de Bertolt Brecht) şi de vîrful mondial al suprarealismului în regia de teatru. Prin urmare, bucuria estetică oferită spectatorilor a costat -la propriu - pe măsura renumelui celor implicaţi. Pentru curaj şi ingeniozitate managerială, Emil Borogină merită o adîncă reverenţă.

Shakespeare e cool

Cu Shakespeare's Sonnets, Bob Wilson te lasă mut de admiraţie sau te face să urli ca la concertele rock. Nu e nimic în neregulă nici cu tăcerea, nici cu ţipetele. În fond, Wilson respectă rostul esenţial al teatrului, acela de a provoca mintea şi afectul spectatorului.

Publicul român cunoaşte deja spectacolul de pe youtube, unde producţia germană se găseşte aproape integral, sonet cu sonet. Există însă o diferentia specifica între înregistrări şi live: pe de o parte, live-ul confirmă că actorii nemţi sînt perfecţi (voce, expresie corporală, control corporal), pe de altă parte, orchestra (care nu se vede în video) şi intermezzo-urile unui original MC fac ca perfecţiunea să fie vie, energică şi plină de umor (chiar dacă Wilson doar tolerează comicul, nu îl caută).

Universul lui Wilson este o construcţie onirică (Sonetul 43: „Mai bine văd cînd ochii îi închid”) suprarealistă în care regizorul se joacă ingenios cu formele, dimensiunile, volumele, culorile, vîrstele şi sexul într-o demenţă riguroasă. Actorii interpretează rolurile feminine (ca pe vremea lui Shakespeare), actriţele, pe cele masculine. Personajele au siluete diverse, funcţionează complementar ca volum sau mărime: unui personaj longilin i se alătură unul rubicond, un trio „feminin” rulează permanent într-o scară a înălţimii, o păpuşă redă miniatural un personaj real, două biciclete traversează Sonetul 148, una supra şi alta subdimensionată, decupaje portretistice apar în peretele din fundal în relaţie cu personajele „întregi” din prim plan, costumele alternează între tonuri de ivoriu şi indigo/  bleumarin/ negru. Este un desen geometric de o acurateţe arhitecturală. Tuşele la pictura suprarealistă sînt explicite. De exemplu, Sonetul 66 este plasat de Wilson la începutul biblic al lumii. Paradisul conţine în centru un copac luxuriant (icon în pictura suprarealistă), un cuplu matusalemic (Elisabeta şi Shakespeare) şi pe Eva cu şarpele într-o mînă şi mărul în alta. Din fructul oprit, roşu şi ceruit, Eva muşcă pofticios, dar pofta ei este mecanică, uşor furioasă. Mărul trimite direct la picturile lui René Magritte, ca şi imaginea minimalist- conceptualistă ce caracterizează întreg spectacolul.

Costumele elisabetane au forme ample (pantalonii sau mînecile bufante etc), perucile sînt supradimensionate fără ca surplusul să genereze grotesc. Machiajul este operă de artă. Ochii sînt centrul feţei, iar sprîncenele sînt redesenate, înălţate şi accentuate astfel încît chipul pare o pictură patinată. Personajele se apropie de desenele din primele ediţii ale textelor shakespeariene. Siluetele sînt decupate din lumină, în contre-jour (ca de obicei, Wilson e un maestru al luminilor), coregrafia presupune mişcări precise, calme, dar nu robotice.

Wilson prezintă universalitatea lui Shakespeare în fiecare element din spectacol. Cele 25 de Sonete alese au reflexii contemporane. Despre dragoste vorbesc cei ce ştiu cel mai bine, adică bătrînii, Elisabeta şi Shakespeare. Perspectiva senectuţii are calmul înţelegerii profunde. Pe scenă joacă două generaţii de actori, starurile de la Berliner Ensemble în frunte cu Inge Keller (89 de ani, în rolul lui Shakespeare), Ruth Glöss (Bufonul) şi Jürgen Holtz (Elisabeta I, Elisdabeta II) de o parte, tînăra generaţie de cealaltă parte (cele trei doamne, Băieţii, Poetul etc). Wilson plasează într-un trip dat de droguri Sonetul 20, care a avut o încărcătura scandaloasă în epocă (trimite la posibila homosexualitate a lui Shakespeare), iar în Sonetul 10, amplifică voit confuzia identitară: un personaj masculin, jucat de o actriţă, sărută senzual un personaj feminin, interpretat de un actor, lîngă o instalaţie complicată care reprezintă un accident (o maşină încolăcită într-un copac rupt). Sexul, vîrsta, formele sînt accidentale, dragostea e dincolo de identitate.

Tot de universalitatea lui Shakespeare şi versatilitatea artistică a lui Wilson este legată şi muzica. Wilson a lucrat cu muzicieni renumiţi (şi ca oricărui star, îi plac tot starurile) printre care Lou Reed, Tom Waits şi Philip Glass, iar pentru Shakespeare's Sonnets a apelat la vedeta canadiană Rufus Wainwright a cărui muzică îmbină pop-rock-ul cu operă şi music-hall. Prin urmare, Wainwright face un tur de forţă de la muzică medievală la tango, punk, rock, electro susţinut cu brio de actori (admirabile voci!) şi de o orchestră cu două viori, o violă, un violoncel, pian, tobe, bass şi chitară. Cu solo-ul de chitară care începe ca The End al Doors-ilor, continuă ca Pink Floyd cu The Division Bell şi se termină ca Robert Plant şi Jimmy Page cu London Metropolitan Orchestra, spectacolul de la Berliner Ensemble a încetat brusc să mai fie teatru şi a devenit concert rock. Să urli de plăcere în timpul show-ului la teatru, ei da, asta este o experienţă care demonstrează încă o dată sentinţa lui Jan Kott, Shakespeare e contemporanul nostru. Iar Bob Wilson e chiar avangardistul nostru.


Sonetele sînt despărţite de intermezzo-uri susţine de Georgette Dee şi Winfried Goos, necesare tehnic pentru a se opera modificări de decor şi dramatic, ca nişte contrapuncturi „improvizate” (deşi la Wilson nimic nu e improvizat) la rigoarea imagistică şi conceptuală a tablourilor. Georgette Dee face un MC, personaj ambiguu (şi el!) sexual, o divă de cabaret care aminteşte de Ugo Tognazzi în La Cage aux Folles.

Sonetele lui Shakespeare&Wilson sînt o comedie a iubirii: bucurie, suferinţă, plăcere, egoism, păcat, interdicţii, ridicol (un Cupidon mai mult decît rubensian zboară angelic săgetînd-o pe Elisabeta - e una dintre puţinele intervenţii comice pe care le-a tolerat Wilson. De altfel, Cupidon cel caricatural este contrabalansat de un Bufon melancolic ca un copil bătrîn). Iubirea supravieţuieşte trecerii timpului, dar nu salvează lumea. Wilson refuză un scenariu narativ, preferînd o succesiune de fotograme. O replică a Georgettei Dee îi susţine alegerea: “Pictures - this is what we want”. Este momentul în care comicul de cabaret al MC-ului capătă o tentă noir: ea/el îşi ţine în braţe tînărul asistent (hipster) într-o pieta perversă.

Uneori, teatrul oferă atît de multă frumuseţe încît te sufoci de fericire. Cele 15 minute de aplauze ropotitoare, fluierături admirative şi tropăituri (inclusiv pentru tehnicienii germani prezentaţi publicului cu generozitate de către actori) au exprimat palid un sentiment intens de admiraţie. În faţa perfecţiunii se lasă de multe ori tăcerea. Asta se poate spune despre spectacolul de la Berliner Ensemble: frumuseţe şi necuvinte.

Berliner Ensemble (Germania)
Sonetele lui Shakespeare
Un spectacol de Robert Wilson și Rufus Wainwrigh
Regie şi lumini: Robert Wilson
Muzica: Rufus Wainwright
Costume: Jacques Reynaud
Cu: 
Dejan Bućin, Katharina Susewind, Winfried Goos, Ursula Höpfner-Tabori, Christopher Nell, Georgios Tsivanoglou, Ulrich Brandhoff, Krista Birkner, Inge Keller, Jürgen Holtz, Traute Hoess, Anna Graenzer, Ruth Glöss, Anke Engelsmann, Georgette Dee
Muzicieni:
Stefan Rager (Dirijor şi tobe), Hans-Jörn Brandenburg (Pian), Dominic Bouffard (Chitară), Ralph Grӓßler (Bass)
ISANG QUARTETT: Seungwon Lee (prima vioară), Yewon Kim (vioara a doua), Sara Kim (violă), Yeo Hun Yun (violoncel)
Foto: Lesley Leslie-Spinks