Unu

La Sibiu plouă. Cine a mai fost la Festivalul Internațional de Teatru în anii trecuți știe că ăsta e unul dintre cele mai rele lucruri care se poate întîmpla. Deocamdată, cu toată toamna asta de vară, spectacolele de stradă nu s-au anulat. Oamenii se zgribulesc sub pelerinele de ploaie, dar entuziasmul rezistă. Plouă afară, plouă și pe scenele indoor. Sînt atît de multe spectacole în care plouă / se vorbește despre ploaie încît nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva ploaia de pe scenă a atras-o pe cea din oraș sau invers. Știm de la Vlad Mugur că pe scenă nimic nu este întîmplător și de la Andry Zholdak că o situație scenică poate genera efecte în realitate. Probabil nu este întîmplător nici faptul că cel bun spectacol din primele trei zile de festival a avut ca decor o... ploaie care nu a contenit decît pentru un  minut în aproape două ore de performance. Poate că tot ploaia i-a adus și Cristinei Flutur premiul de interpretare feminină de la Cannes (alături de Cosmina Stratan). Cert este că atunci cînd vestea a ajuns la teatrul din Sibiu, unde Cristina este angajată, ploua. Nu îmi mai amintesc dacă plouă în Viața cu un idiot, spectacolul în care am văzut-o prima dată pe Cristina Flutur, dar îmi amintesc una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste făcute pe o scenă: Soțul (Florin Coșuleț) se întoarce acasă cu o sticlă de lapte și o vede pe Soție (Cristina Flutur) sărutîndu-se cu Idiotul (Cătălin Pătru) în casa din sticlă. Bate la ușă cu disperare, din ce în ce mai tare, ținînd sticla de lapte în mînă, iar ea, de partea cealaltă, plînge în hohote. După un timp în care tensiunea se acumulează pînă la prefigurarea exploziei, replica ei cade dureros: Iubitul meu, iartă-mă, nu te mai iubesc. O declarație postfactum, sfîșietoare în inutilitatea ei. Soția ia chitara și cîntă cu Thom Yorke : I'm a creep/ I'm a weirdo/ What the hell am I doing here? / I don't belong here…. Soțul se lipește de ușă și își varsă laptele pe corp. În fundalul, Îngerul fumează o țigară.

Ploaia care taie respirația

Începutul Festivalului a fost încărcat cu lucruri bune ca bradul de Crăciun. Armin Petras aka Fritz Kater, cunoscut în România ca autor al piesei Vremea dragostei, vremea morții, montată la Sibiu de Radu-Alexandru Nica, a demonstrat cum dintr-un  joc minimalist, o ploaie interminabilă și muzica unei trupe rock germane  se face un spectacol de îți încremenesc gîndurile: Prințul Friedrich von Homburg după Heinrich von Kleist la Maxim Gorki Theatre Berlin. Drama lui Kleist, scrisă cu un an înainte să se sinucidă, studiază un mecanism psihologic delicat: o greșeală involuntară viciază rezultatul final? O victorie pe cîmpul de luptă obținută prin încălcarea unui ordin este anulată de acest fapt? Artizanul victoriei este în acest caz un erou sau un om supus greșelii? Eroismul anulează umanitatea?

Spectacolul lui Armin Petras are cea mai impresionantă scenografie văzută vreodată în teatru. O ploaie aburindă, răpăitoare, rece și nesfîrșită cade pe un practicabil în pantă care se termină cu un canal colector. Aproape două ore, actorii joacă sub ploaia asta într-o coregrafie precisă, frînturi de lumină surprind frînturi de mișcări și încremenirea bruscă (scene picturale cu compoziții de grup), realitatea/ oniricul sînt delimitate de perdeaua de apă, austeritatea jocului este perfect calculată, iar tensiunea se acumulează pînă la insuportabil, susținută de muzica celor de la Böhse Onkelz, un band rock acuzat de neonazism (acuzații respinse de membrii trupei, dar fără rezultat). Ploaia se asociază cu războiul într-o sugestie naturalistă, se simt mîzga, frigul, neputința și disperarea soldatului din conflictele tuturor vremurilor. De altfel, singurul moment în care ploaia se oprește este cel al păcii, una efemeră. Un singur minut de respiro. Coșmarurile Prințului sînt și ele marcate de război, în proiecții alb-negru, cu imagini patinate din primul război mondial sau de la Hiroshima, chipuri fără expresie ale soldaților sau parada unor victorii fără glorie. În această cadență tensionată, prințul refuză să-și asume nesupunerea, moartea îl transformă în erou, iar nemurirea i se consfințește printr-o statuie. Încremenit în ploaie, cu spatele la public, refuză să iasă din scenă. În ciuda aplauzelor insistente, personajul a continuat să țină captiv actorul. O parte din public a rămas vreo zece minute în sală așteptînd ruperea convenției. Dar ploaia a continuat să cadă, cu un abur rece, iar statuia eroului a fost în final scoasă din scenă de un actor. S-a aplaudat din nou, îndelung, dar ploaia tot nu s-a oprit pînă cînd ultima persoană civilă nu a părăsit sala. Armin Petras știe să prelungească spectacolul în realitate și nimic nu îl poate face să renunțe la asta. Modul în care și-a construit propria dublă identitate performativă confirmă această ipoteză. Cunoscut ca regizor sub numele (real) de Armin Petras și ca dramaturg sub pseudonimul Fritz Kater, el refuză constant să recunoască această dedublare. Prezent la Sibiu și chestionat cu insistență asupra acestei părți din biografia sa, Armin Petras a susținut că cei doi nici măcar nu se cunosc. De aici, un întreg scenariu (regizorul primește textele dramaturgului prin poștă, nu le apreciază prea mult prin urmare operează tăieturi adînci). Convenția nu este niciodată încălcată și Armin Petras își duce performance-ul pînă la capăt, cu prețul iritării publicului care așteaptă o ieșire din acest mecanism spectacular. Petras știe însă că în momentul în care ar accepta dubla identitate, spectacolul s-a terminat.

Maxim Gorki Theater Berlin
Prinţul Friedrich von Homburg
de Heinrich von Kleist
Regia: Armin Petras
Scenografie: Katrin Brack
Costume: Bea Molnár
Video: Chris Kondek
Cu: Sandra Bayrhammer, Susanne Böwe, Andreas Haase, Robert Kuchenbuch, Peter Kurth, Gunnar Teuber