3. Hedda

Sfîntu Gheorghe este un orăşel liniştit din centrul ţării. Ca orice orăşel de provincie care se respectă, are o arteră principală străjuită de copaci bătrîni şi o mare varietate arhitectonică, de la clădiri din vremea fostului imperiu pînă la blocuri comuniste sau construcţii noi, mai mult sau mai puţin inspirate. Şi tot ca în orice orăşel care se respectă, duminică dupăn amiaza e o linişte de îţi crapă urechile. Ca să zdruncine un pic liniştea, Teatrul Tamási Áron organizează Bienala Reflex, un festival de teatru (obraznic de) contemporan care pune pe jar comunitate cu esteticile noi ale unor spectacole adunate de prin lume, unele eminamente de nişă. „Regizor fiind, sînt interesat și de zonele de la marginea fenomenului teatral”, zice László Bocsárdi, directorul Teatrului şi al Bienalei, şi tot el conturează portretul spectatorului ideal: „omul cu o curiozitate crescută”. Aşa se face că, datorită festivalurilor, ajungem să avem în provincie un public de teatru mai deschis la inovaţie decît cel din Bucureşti. 

Din liniştea asta provincială, într-o după amiază de duminică a ţîşnit Hedda Gabler de Ibsen. Spectacolul lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj a împărţit publicul în două. Controversa este semn de sănătate artistică. 

Comedie umană à la Hedda

Femeile lui Ibsen sînt prizoniere într-o societate patriarhală crepusculară. Eroine ca Nora şi Hedda se sufocă în căsnicii în care trebuie să respecte autoritatea masculină. Amîndouă au bărbaţi „buni” în umbra cărora s-au ofilit. Şi cum frustrările nasc monştri, Nora şi Hedda sfîrşesc prin a comite gesturi ireparabile. Uneori, o personalitate reprimată îşi recapătă libertatea doar prin crimă.

În Hedda Gabler, Andrei Şerban a renunţat la instrospecţii analitice fine şi a scos genetica la suprafaţă. Spectacolul e o comedie umană în care personajele îşi poartă caracterul la vedere. Tesman (Zsolt Bogdán) este un duplicitar caraghios care face pe docilul, dar e capabil de intrigi şi înşelăciune. Ridicolul său este în parte real, în parte îi disimulează scopurile. Judecătorul Brack (András Hatházi), un manipulator galant, îl emasculează pe Tesman cu ostentativitatea , ridicolă şi ea, a masculinităţii sale. Rece şi libidinos, Brack are ceva dintr-un animal de pradă (Baghera din Cartea Junglei). Deşi capabil de „măreţie”, Lövborg (Ervin Szücs) este doar un gigolo îmbibat de vicii. Scena în care Hedda îi priveşte scîrbită pe cei trei bărbaţi aliniaţi în faţa ei, soţul, viitorul amant şi fostul iubit, spune totul despre esenţa spectacolului: o femeie puternică dominată de bărbaţi nevolnici (mai este şi tatăl, generalul Gabler, a cărui voce autoritar -visătoare se aude în capul Heddei, dar şi în urechile spectatorilor). Cîtă ură neputincioasă a strîns ea, nu atît în inimă – Hedda e o femeie cerebrală – cît în minte, sub turbanele elegante care îi ascund gîndurile odată cu părul (nu atît de frumos ca al doamnei Elvsted, cel atît de des invocat?)! 

Rivala doamnă Elvsted (Enikő Györgyjakab) este o structură feminină stereotipă de tip „iederă”, casnica devenită muză, îmbătată mai mult de statut în sine decît de bărbatul care i-l acordă (imediat după moartea lui Lövborg filrtează cu Tesman). Nici mătuşa (Csilla Varga) nu este scutită de ridicol, o femeie băgăcioasă şi obositoare care îi striveşte – şi ea! – masculinitatea lui Tesman printr-un elan matern excesiv. Tabloul este întregit de servitoarea Berte (Réka Csutak), un fel de păpuşă ofilită, tăcută, dar omniprezentă (Andi Vasluianu a mai reuşit să „întindă” aşa de mult un personaj de plan trei, Medvedenko, în Pescăruşul). Spectator amuzat al acestei comedii, Berte are o reacţie teatrală la moartea Heddei, ca şi cum ar fi murit un personaj. În această urzeală grotescă de caractere şi relaţii, cine este Hedda? 

Hedda (Imola Kézdi) e privirea care scrutează lumea în putreziciunea ei, e luciditatea, dar şi răbufnirea. Cînd aceste marionete umane îi calcă în picioare ambiţia utopică de „frumuseţe”,  Hedda nu întoarce şi celălalt obraz, ci îşi arată faţa de animal de pradă devorator, fără scrupule, fără morală, o păpuşă ucigaşă condusă de edictele fanfaronade ale tatălui (complexul lui Oedip?). Traseul existenţial al Heddei e tragic şi ea îl intuieşte: cu personalitatea formată de tatăl pe care îl adoră şi căruia i s-a supus, schimbă tutela acestuia cu cea a soţului pe care îl detestă şi prevede o alta, a şantajistului sexual Brack faţă de care are repulsie. Sigur, nimic nu e alb sau negru, personajele sînt ipocrite şi se manipulează reciproc. În această farsă perversă, cea care riscă cel mai mult este Hedda şi asta din cauza exaltării à la Hitler induse de generalul-tată. Hedda e omul extremelor.N-ar putea doar să-şi părăsească familia precum Nora, ea trebuie să iasă din scenă spectaculos. 

Teatrul de seră 

Andrei Şerban curăţă personajele de epidermă şi le lasă cu scheletele sîngerînde la vedere. Ansamblul de duplicităţi, stereotipii, frustrări şi manipulări este coerent. Pe canapeaua roşie – iarăşi Freud – se fac şi se desfac combinaţii posibile de cîte doi sau trei. Spectacolul are astfel aspectul unui studiu caracterologic. Viaţa curge în ritmul slow-urilor leşinate şi a rock'n'roll-urilor din anii '50 (comedie de bucătărie, trimiterea e la perioada casnică ce a precedat explozia flower power). Decorul (Carmencita Brojboiu) arată ca o seră şi imprimă artificialitate. La intrarea în decor (se pare că regizorului îi plac scenografiile care conţin spectatorii) te izbeşte un parfum înţepător de crini. Este vorba, de fapt, de spray-ul cu care sînt stropite florile pentru a-şi menţine prospeţimea. Dar mirosul, bată-l vina, te duce imediat cu gîndul la moarte şi funcţionează ca pistolul lui Cehov (nu că n-ar exista şi pistoale din a doua scenă): un pistol în prima scenă, o moarte în ultima. Un dulce parfum de moarte adie aşadar de la început, dar asta nu a împiedicat publicul să se amuze (uneori, chiar copios). Recunosc că am zîmbit de multe ori, dar nu am rîs niciodată, poate din cauză că această umanitate dezvelită în arterele şi măduva ei nu este deloc flatantă. Nu te simţi prea bine în faţa sincerităţii brutale cu care ţi se descoperă maşinăria umană. Probabil, regizorul a considerat că lecţia lui Gogol – „urît mai trăiţi, domnilor” – nu e suficientă şi a adăugat finalului de text încă unul (şi finalurile multiple îi plac regizorului, deşi în Strigăte şi şoapte a supralicitat neinspirat la acest capitol): după sinuciderea grotescă a Heddei (împuşcată în ochi, îmbrăcată în tunica de general a tatălui, prelingîndu-se pe fereastră ca doctorul ucis de extratereştri din Ziua independenţei), toată lumea, inclusiv „decedata” dansează. Viaţa merge mai departe, sîntem nişte clovni în marele spectacol universal etc. Ştim, nu era necesar să ni se mai spună (dar cum actorii sînt haioşi la dans, scena e simpatică).

Cine n-are actori să-şi cumpere 

În caietul-program, Andrei Şerban îi adresează o scrisoare imaginară lui Ibsen, în finalul căreia face o laudatio trupei Teatrului Maghiar din Cluj. Regizorul s-ar putea să aibă dreptate mai mult decît îşi imaginează. Hedda Gabler vine după alte două spectacole, Trei surori de la Teatrul Naţional din Budapesta şi Ivanov de la Bulandra, în care Şerban a experimentat grotescul pe contemporanul lui Ibsen, Cehov. Ambele spectacole au soluţii ingenioase (mai mult cel din Ungaria), dar şi multiple incoerenţe regizorale, în primul rînd estetice (mai mult cel de la Bulandra) şi nereuşite actoriceşti (ambele). Prin contrast, Hedda Gabler pare făcut cu rigla: e riguros estetic, cursiv şi coerent, iar prestaţia actoricească e excelentă, fără excepţii. Meritul le aparţine în mare măsură actorilor maghiari care au funcţionat ca un silicon şi au susţinut slăbiciunile regizorale, dacă or fi existat. Fiecare rol are o bogăţie de detalii psihologice transpuse în tuşe comice, amintind de spectacolele cu marionete ale lui Lu Pulici, cu aerul lor retro. Sînt scene absolut delicioase precum discuţia dintre Hedda şi Lövborg, întreruptă de multiplele intermezzo-uri muzicale ale lui Brack şi Tesman, indiferenţa cu care Hedda o strînge de gît pe doamna Elvsted, povestea acesteia spusă pe Unforgettable, seducerea Heddei de către Brack cu un şal, folosind clişeele cinematografice ale scenelor senzuale în cheie comică, streaptese-ul judecătorului pe I Put Spell On You.

Şerban este la al treilea spectacol la Maghiarul din Cluj, toate trei reuşite ceea ce înseamnă că regizorul şi-a găsit actorii cu care poate testa viziuni îndrăzneţe sau bizare. Caracteristica esenţială a trupei din Cluj este omogenitatea valorii, iar cu astfel de actori e greu să ratezi. 

La întîlnirea cu publicul, moderatoarea discuţiei Alice Georgescu i-a întrebat pe actorii maghiari care este topul personal al spectacolelor pe care le-au făcut cu Andrei Şerban. Îmi permit să răspund şi eu la această întrebare: Unchiul Vanea şi la distanţă Strigăte şi şoapte şi Hedda Gabler. Întîmplător (sau nu), mă raliez astfel majorităţii răspunsurilor.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj 
Hedda Gabler de Henrik Ibsen
Regia: Andrei Şerban
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuţia: Kézdi Imola, Zsolt Bogdán, András Hatházi, Szűcs Ervin, Enikő Györgyjakab / Anikó Pethő, Varga Csilla, Csutak Réka, 
Foto: Biró István