Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu, 2013, Ziua 4

Oraşul miroase a tei şi s-a umplut de fluturi. Pe la prînz, centrul de la Hotel Continental pînă în Piaţa mare e străbătut de o paradă italienească şi de una flamandă. Flamanzii au nişte picioroange imense, unele mai mici, altele foarte înalte. Cel mai înalt purtător de picioroange se uită de sus şi trece cu nonşalanţă peste mine. Adică eu am trecut printre picioarele lui. M-am simţit ca într-un film american cu extratereştri, doar că nu mi-era frică. Posesorul picioroangelor era tînăr şi drăguţ.

Azi mergem la dans. Compagnie Thor / Thierry Smits prezintă „Lacrimi limpezi, ape tulburi”, un spectacol coregrafic cu muzică electronică live. DJ-ii sunt minunaţi şi produc nişte invenţii sonore complexe, dansatorii precişi şi expresivi evoluează într-un decor realizat din nişte structuri tubulare verticale care spaţiază scena aflată în penumbră şi care se ridică orizontal în podul scenei spre final, luminînd-o (sunt, de fapt, nişte neoane imense). De la o viziune întunecată, pesimistă se trece la speranţă, spaţiul se luminează încet, încet, frazele de mişcare devin mai ample, repetitive, evoluţiile individuale se cumulează în pasaje de grup, lucrurile par să se închege, să se adune. De la pulverizare şi umbră la compact şi lumină. Conceptul coregrafic este însă destul de confuz (sau abstract), dar energia dansatorilor suplineşte cumva lipsa unui sens bine definit.

Seara tîrziu, de la ora 23.00, vedem în sala Studio a teatrului, „Iluziile” lui Ivan Vîrîpaev (dramaturg şi regizor). Spectacolul este de o austeritate filigranată: textul pur narativ suportă subtile nuanţe regizorale. Poveştile celor două cupluri de bătrîni spuse de actori tineri fac subiectul unei sesiuni de dezbateri. Declaraţia de dragoste făcută de un soţ soţiei sale pe patul de moarte determină un lanţ de iluzionare benevolă. Rămasă singură în faţa morţii, femeia simte nevoia să facă şi ea o asemenea declaraţie care să îi dea, retrospectiv, un sens vieţii şi alege o iluzie, dragostea nemărturisită pentru prietenul soţului. Şirul de iluzii continuă pînă cînd face o victimă reală, dar distincţia între realitate şi imaginar este insesizabilă şi aici e măiestria lui Vîrîpaev. Actorii stau pe un podium, pe scaune laterale. În centru este pupitrul cu microfon la care vor veni pe rînd să îşi susţină discursul, unii rapid, compact, alţii relaxat, indiferent (forme diferite de manipulare). În spate, un panou cu leduri orizontale care se vor aprinde, roşii, din cînd în cînd, oarecum ameninţător, ca nişte monitoare medicale care înregistrează pulsul. E un joc cu luminile, penumbra în care se desfăşoară întreg spectacolul este fulgerată din cînd în cînd de o lumină dură, neiertătoare care descoperă publicul. Vîrîpaev refuză orice urmă de dramatic. Poveştile se construiesc şi deconstruiesc din vocea actorilor (excelenţi), realul şi iluzia sunt aproape de neseparat, de fapt, este un exerciţiu complex de manipulare a publicului: manipularea emoţiei, a adevărului, ba chiar şi a minciunii (pe t-shirtul uneia dintre actriţe scrie LOVE IS IN THE AIR - şi asta face parte din planul manipulator căci nu despre iubire este vorba aici). Un spectacol despre iluzie fără niciun fel de artificiu, ca o hipnoză care determină o transă foarte puternică. Spectatorul percepe cumva că este manipulat, că se joacă bine Vîrîpaev cu el, dar nu are nicio posibilitate reală de opoziţie. Pur şi simplu, rusul e mare maestru în chestia asta. La conferinţa pe care a susţinut-o în aceeaşi zi – Ce înseamnă contemporaneitatea în teatru? – dramaturgul a vorbit despre moartea formei. Seara avea să o şi demonstreze. A doua zi, la micul dejun, îl întîlensc în lift pe unul dintre actori. Avem o scurtă conversaţie din care rezultă că mă crede actriţă. Aveam să aflu după aceea ca e american, născut în Denver. Îl cheamă Cazimir Liske.

Noaptea, în clubul festivalului, îl întîlnesc pe Yuri Kordonsky, venit de la Luxemburg pentru spectacolul său de la Teatrul German din Timişoara, „Pescăruşul”. Lumea se pare că a obosit puţin, sunt mai puţini oameni în club decît în serile precedente, deşi vremea este foarte plăcută după cele două furtuni de după – amiază. Au venit şi actorii unguri din „Maestrul şi Margareta”, trupa lui Zoltán Balázs de la Maladype din Budapesta aka gaşca lui Woland. Cu o bere în mînă, Ákos Orosz (Woland) zice că are emoţii, din aprilie nu a mai jucat în română şi îi e teamă de text. Asta nu îl împiedică să înjure perfect în română. Îl las rîzînd, cu o nouă bere.

Muzică, bere şi fluturi. E deja mîine cînd plec spre hotel.

Foto: Maria Ștefănescu