Volatilizarea relaţiilor de cuplu astăzi este una din temele predilecte ale dramaturgiei contemporane. Însingurarea individului urban, maladiile citadine, dinamica (auto)distructivă a familiei moderne sînt subiecte recurente pe scenele din toată lumea.
Recent premiat la FestCo, MaRó a intrat brusc în atenţia criticilor. Andi Gherghe dezvoltă regizoral situaţiile din text în aceeaşi zonă a umorului intenţionat accesibil, cu tuşă de scheci, susţinut bine de distribuţia bilingvă, maghiară şi română, cu actorul Csaba Ciugulitu pendulînd între cele două tabere.
Lars Eidinger, actorul emblematic al lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, vedetă în Germania şi în afara ei („Eidinger şi Ostermeier fac un teatru de export“, spune unul dintre ghizii noştri), atrage un public tînăr cu dubla sa identitate, de om de teatru/film şi DJ în cluburi.
Tema refugiaţilor a fost abordată de Yael Ronen (fiica directorului artistic al Teatrului Habima din Tel Aviv, Ilan Ronen), dramaturg şi regizoare israeliană, rezidentă în Germania, care şi-a montat propriul text la Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin.
Theatertreffen, showcase-ul teatrului de limbă germană organizat în fiecare an, în luna mai, de Berliner Festspiele, este un eveniment amplu, cu zece producţii selecţionate (cele mai bune spectacole din anul precedent) şi seminare, ateliere şi programe de dramaturgie care includ invitaţi străini.
Două miliarde de euro anual pentru teatru, operă şi dans. Atît investeşte statul german (guvernele federaţiei, consiliile locale ale oraşelor etc.) în cultură, oferind în schimb libertatea absolută de expresie. Desigur, nu lipsesc plîngerile instituţiilor că sînt prea puţini bani.
Numele lui Alexandru Potocean este asociat cu teatrul documentar axat pe subiecte locale, ignorate sau manipulate la nivel oficial. Participă la documentarea pentru spectacole, o etapă esenţială într-o astfel de construcţie performativă. Este o formă de implicare care, de regulă, nu se cere unui actor.
Scena pentru Julius Caesar a fost holul central al Universităţii din Craiova, datorită spaţiului generos şi coloanelor impozante. Instalaţia este alcătuită din trei discursuri succesive în care vocea este principalul vehicul performativ.
Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier, unul dintre capetele de afiş la Festivalul de la Avignon în 2015, este o operă rock a răului, sîngeroasă şi strălucitoare, într-un decor elisabetan ce aminteşte de teatrul lui Shakespeare, The Globe.
Festivalul Centrului Naţional al Dansului a adus la Bucureşti cîteva producţii clujene de la Fabrica de Pensule. Prezenţa lor a fost mai mult decît benefică într-un Bucureşti care pare să se audă doar pe sine însuşi şi care îşi reproduce, la nesfîrşit, aceleaşi discursuri performative.
În recentul său spectacol de la Sibiu, Oameni obişnuiţi, Gianina Cărbunariu s-a preocupat de un nou tip de funcţionar: avertizorul de integritate/whistleblower (într-o traducere aproximativă: cel care suflă în fluier).
Spectatori este unul dintre spectacolele kinky ale lui Afrim, se înrudeşte cu producţia mureşeană Castingul dracului, atît ca mod de lucru, cît şi ca finalitate. Ce le desparte semnificativ este tema. În Spectatori, el se focusează pe teatru şi pe un segment important în creaţia sa: relaţia cu publicul.
În plus, noul meu proiect de film, aflat deocamdată în fază de scenariu, are în centru o anumită formă de spectacol teatral popular, așa că era un moment bun să nu mai amîn și să fac asta acum.
Punctul orb continuă o serie de spectacole de autor, conectate între ele printr‑un anume tip de scriitură, dar mai ales, prin subordonarea textului unei regii cu personalitate puternică. Afrim explorează (in)voluntar un univers interior care îl bîntuie sistematic: melancolia suferinţei postdramă.
Dramaturgul Peca Ştefan şi regizorul Radu Apostol pun problema modului în care copiii se regăsesc (sau nu) în identitatea naţională, cum se raportează ei la moştenirea culturală autohtonă şi la multiculturalism.
Lansat de teatrul independent din România, dramaturgul Peca Ştefan s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi autori contemporani. Scriitura lui, asociată adesea cu teatrul documentar, este diferită de acesta căci, deşi se bazează pe interviuri şi materiale de investigare a realităţii, ea este eminamente ficţională.
Textul lui Tennessee Williams este scris din această perspectivă, a capcanei pe care o reprezintă memoria. Menajeria de sticlă înregistrează un moment de schimbare fundamentală în civilizaţia modernă.
Bobi Pricop este un regizor surprinzător, în ciuda vîrstei tinere. O întîmplare... arată din interior modul în care un adolescent cu autism înalt funcţional (care se poate integra în societate, deşi are disfuncţii în comunicare şi incapacitate de rezonare afectivă) îşi reprezintă lumea din jur.
Unul dintre lucrurile care îmi plac la Alexandru Dabija este modul serios în care tratează cu umor subiectele „grele“. Regizorul se apropie prin comic de „marile probleme ale omenirii“ – religie, moarte, patrie –, are o nativă antipatie faţă de pioşenie şi un refuz consecvent al snobismului performativ.
Tolerat sporadic sub forma galelor sau a vreunui spectacol străin găzduit, dansul contemporan nu este încă o prezenţă firească pe scenele dramatice, deşi afinităţile sale sînt mai degrabă cu teatrul şi performance-ul decît cu baletul.
Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi a fost ignorat mult timp chiar de instituţiile care ar fi trebuit să-l producă. Deşi unele teatre sînt destinate din titulatură „copiilor şi tineretului“, publicul vizat de strategiile repertoriale a fost, cu puţine excepţii, cel sub 8 ani.
Foamea noastră cea de toate zilele este un show-cină în care 40 de spectatori participă la un traseu performativ presărat cu jocuri de societate prin care pot decide asupra modului în care continuă spectacolul.
Tihna. „Unii au zis că i-a dat gata spectacolul. Am vorbit cu o fată care a văzut de două ori spectacolul. E OK, a zis prima dată. După o jumătate de an a venit iar şi era terminată, a plîns. În lunile alea în care nu jucasem, cu ea se întîmplaseră multe lucruri şi spectacolul a atins-o altfel.“
Îl cunosc doar de cinci ani, dar, în mintea mea, Bányai Kelemen Barna este lipit bine de teatrul mureşean. „Da, sînt din Tîrgu Mureş, născut acolo, crescut acolo, facultate tot acolo şi din 2006, după ce am terminat facultatea, direct la teatru, tot în Mureş“, unde „repertoriul e vast, şi operete, şi comedii.“
Reprezentaţia de la Bucureşti More than naked a reliefat modul în care se raportează spectatorul la nuditate, cît de agresiv sau de comic o resimte, care sînt limitele de toleranţă şi de înţelegere. Zburătăcind multe minţi opace, More than naked a ridicat în picioare un public care a trecut peste propriile reţineri.
Pornind de la cartea îini cuminţi. Copilul meu autist – care ficţionalizează experienţa ca părinte al unui copil autist –, Refracţie documentează şi alte cazuri, precum adolescentul Cezar, pasionat de benzile desenate pe care le creează cu frenezie şi le transformă dintr-o formă de artă într-o formă de comunicare.
Romo sapiens este un spectacol care generează sau ar trebui să genereze dezbateri. Între populaţia romă şi restul etniilor din România există o fractură culturală.
În ultimii doi ani, criticul de teatru Cristina Modreanu a gîndit şi a implementat un proiect de repoziţionare a femeii-artist în spaţiul teatral românesc. Pornind de la predominanţa covîrşitoare a bărbaţilor în regia de teatru şi a rolurilor principale majoritar masculine în spectacole şi filme, ea a creat un program exclusiv feminin.
Aflată la a doua ediţie, Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti (12-15 noiembrie), concepută şi curatoriată de criticul Cristina Modreanu, se focusează pe tema familiei, pe tiparele ei actuale şi pe redefinerea lor în contextul contemporan.
Cunoscut pentru Parallel, un performance-hit care a făcut vîlvă din 2013 încoace, pe care l-a gîndit şi regizat împreună cu Leta Popescu, actorul Ferenc Sinkó continuă cu regia şi cu performance-ul şi creează la Teatrul Maghiar din Cluj o variantă de Cîntec de lebădă, mult după Cehov şi mult în afara tiparelor.
Omul într-unul din momentele sale vulnerabile, cînd se pierde pe sine, pare a fi o temă care interesează în ultima vreme mai mulţi creatori de teatru. Festivalul Naţional de Teatru a avut în selecţie cel puţin trei astfel de spectacole, cu formule diferite de investigare a fragilităţii părinţilor.
Al doilea an din al doilea mandat de selecţioner al FNT pentru criticul Marina Constantinescu a adus o configuraţie a evenimentului care se apropie de ideea generală de „naţional“. Mă refer atît la selecţia spectacolelor, cît şi la evenimentele adiacente ce vizează teoria, analiza şi memoria teatrului.
Spectacolele de teatru politic, puţine în peisajul teatral din România, atrag atenţia printr-un demers constant al unor grupuri de artişti de a investiga sistemele politice şi implicaţiile lor directe asupra oamenilor. Ce-am fi dac-am şti este un spectacol care, intenţionat sau nu, înregistrează falimentul utopiei.
Nu zîmbeşte. Are o figură tăiată în stîncă, aspră, colţuroasă, cu o privire limpede şi albastră, care scrutează în ceilalţi. Mare parte din timpul lui este tăcere, una cumva apăsătoare dacă îi stai alături („stau aşa, cu gîndurile mele“). La ce se gîndeşte omul ăsta, cu chipul lui tăios şi neclintit ca Sfinxul?
„Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc. O prietenă din Canada mi-a zis de curînd că ea poate. Am invidiat-o sincer, mai ales atunci cînd m-am hotărît să las dracului toate scuzele din lume şi să încep să alerg.“
Unul dintre lucrurile care îl definesc pe Radu Afrim este legat de modul în care foloseşte componenta socială în spectacolele sale. Afrim refuză militantismul, agresivitatea opiniilor direct exprimate, nu pentru că ar prefera edulcorarea lor, ci pentru că viziunea sa asupra subiectului conţine o perspectivă vastă asupra umanului.
Artist de forţă, incomod, extremist în concepte şi cu un mod de lucru dur, ucraineanul Andriy Zholdak, adoptat o perioadă de Teatrul Naţional „Radu Stanca“ şi de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, a dispărut un timp din atenţia publică autohtonă.
A treia ediţie a Galei HOP gîndită de Radu Afrim a continuat direcţiile deschise de regizor la începutul directoratului său. Tema pentru proba la alegere, provocatoare la fiecare ediţie, a explodat anul acesta: Dada („Ce-i cu dadaismele astea?“), dublată de una mai accesibilă, „Vacanţă la mare“.
NETA (New European Theatre Action) este o reţea cu 67 de membri (teatre naţionale, companii, festivaluri) din 19 ţări europene, în special balcanice. Festivalul a adus spectacole focusate pe o temă, „Teatrul – erou al timpului prezent“.
În 2012, apare o propunere legislativă privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Actul normativ prevedea informarea femeilor în legătură cu riscurile şi consecinţele avortului şi consilierea lor psihologică (dat fiind faptul că avortul este o traumă).
„Undeaifostbăiete“, zice cu voce stinsă şi cu privirea goală, din patul burduşit cu plăpumi, perne şi firimituri de pîine, în care zace înfăşurată într-un morman de haine. Aerul e închis şi lumina pîlpîie doar din veioze. E o cîrtiţă amnezică, memoria i se resetează periodic, în funcţie de pragul durerii şi al vinii sau de pierderea neuronilor.
„Ce face omul ăla acolo?“ Femeia are vreo 50 de ani, e mică de statură, dar împlinită, cară două sacoşe, cîte una în fiecare mînă, şi pare un pic obosită. E 11 dimineaţa într-o zi de iunie, căldura a bătut în retragere în faţa unor nori care nu ştiu de glumă (ploaia va începe puţin mai tîrziu).
Armin Petras a revenit la FITS în acest an cu trei spectacole, dintre care unul, Nathan Înţeleptul după Lessing, este o coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ şi a Schauspiel Stuttgart şi a avut premiera în timpul festivalului. Au mai fost prezentate Vizita bătrînei doamne de Dürrenmatt şi Cele cinci dimineţi de Fritz Kater.
Visînd viitorul (La Imaginación del Futuro), un text semnat colectiv (La Re-sentida) în regia lui Marco Layera, investighează un trecut necunoscut direct de autori. Spectacolul este o formă de detaşare de icon-urile generaţiei anterioare, de de-eroizare a unor figuri istorice devenite repere pentru a face loc propriilor valori, exorcizează o adulaţie pe care trecerea timpului a amplificat-o aproape religios.
În 1975, Mick Jagger, aflat în vîrful topurilor muzicale şi convins că faima durează la infinit, adică pînă la 40 sau 45 ani, declara că mai bine să fie mort decît să cînte hit-ul „(I Can’t Get No) Satisfaction“ (1965) la vîrstele respective.
