Am văzut în primăvară, la Tîrgu Mureş, Pescăruşul de Cehov, în regia lui Attila Keresztes,un spectacol care se petrecea în teatrul lui Treplev şi care exhiba tendinţele spre teatralizare ale personajelor, ce simţeau nevoia „să joace“ sau „să regizeze“ (adică să îi manipuleze pe ceilalţi).
Familia fără zahăr – analiză comic-dramatică a familiei la români, realizată în plină dezbatere asupra redefinirii constituţionale a acesteia, spectacolul oferă o imagine de ansamblu asupra modelelor, regulilor şi viciilor înregistrate în celula de bază a societăţii. Spectacolul înregistrează declinul, în practică, al ideii clasice de familie, tot mai restrictivă în raport cu schimbările din societate.
Cu prima sa montare la Teatrul Naţional din Craiova, Radu Afrim are de cucerit publicul local, neobişnuit cu limbajul său performativ, cu temele şi arhiva de personaje pe care regizorul le poartă cu el.
Războiul nu a început încă şi Psycho sînt spectacole complet diferite, dar au în comun distopia în care omul contemporan îşi configurează existenţa, obiectiv şi subiectiv, în lumea cea mare şi în lumile personale.
Din ultima sa fotografie, în costum tradiţional, cu un buchet de flori în mînă, Szomna Grancsa priveşte direct în obiectiv. Zîmbeşte, dar ochii îi sînt trişti şi zîmbetul resemnat. La 1 iunie 2007, în satul Frumoasa din judeţul Harghita, fata de 17 ani s-a sinucis.
Sfîntu Gheorghe este un oraş introvertit, dominat de două culturi (deşi aici trăiesc trei etnii, dar asta este deja o altă poveste, povestită de Peca şi Mărgineanu în Sfîntul din Sfîntu Gheorghe) şi de două limbi, ceea ce pune la încercare mentalitatea şi sentimentele unui străin, un oraş în care poţi să-ţi găseşti pacea, dar şi să înnebuneşti de atîta linişte, vindecătoare pentru unii şi insuportabilă pentru alţii, un oraş în care te poţi ascunde şi, ceva mai greu, te poţi afirma.
Ce mi se pare interesant la nivel performativ în Plastic este modul în care reuşeşte să opună veridic un singur personaj, aproape mut şi prea puţin actant, unui grup activ şi foarte vocal. Şi să-l facă să cîştige.
Pescăruşul este o reuşită a excelentei trupe maghiare de la Tîrgu Mureş care explorează, într-un spaţiu aproape gol, perspectivele teatrului asupra vieţii. Şi viceversa.
Cu o populaţie jumătate română, jumătate maghiară, Tîrgu Mureş este un oraş marcat de compoziţia etnică. Primul conflict interetnic postrevoluţionar a avut loc aici, pe 20 martie 1990, şi a rămas pînă acum cel mai violent moment de după căderea regimului comunist: cinci morţi şi mulţi răniţi.
La Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Corp străin porneşte de la ideea că (mai) toţi sîntem imigranţi, dar lărgeşte perspectiva asupra subiectului, se detaşează de situaţiile concrete, din care se inspiră şi pe care le particularizează, şi se focusează pe termenul de „străin“ şi pe rezonanţele sale negative.
Tipologii corporatiste, indivizi depersonalizaţi în birouri, claustraţi în propriile funcţii/poziţii şi care capătă identitate în afara spaţiului de lucru: un IT-ist sexy şi anxios, un şef cu probleme în căsnicie şi o şefă obsedată de muncă, un curier afemeiat şi cvartetul secretarelor: o femeie avidă de atenţie, cu un intelect limitat şi gata oricînd să confunde interesul altora pentru ea cu afectul (excelentă Dana Voicu), o alta obsedată de paranormal (Raluca Botez), una timidă, „victima“ grup
Tragedia Nunta însîngerată (1932) este edificatoare pentru stilul lui Federico garcia Lorca. Simbolurile romantice din text sînt transformate în clişee ironice în spectacol.
Piesa combină realism psihologic, grotesc, suprarealism, misticism în povestea unui bărbat care descoperă că şi-a trăit viaţa în derizoriu, cu o căsnicie şi un job dominate de minciuni şi alcool.
Deşteptarea primăverii de la Teatrul Mic este un demers curajos, care a angrenat toată instituţia într-un efort considerabil. Deşi interesant ca perspectivă asupra unui text clasic, parţial datat, spectacolul rămîne admirabil ca propunere, dar nefinalizat ca viziune.
Palatul „Universul“ din centrul Capitalei se transformă într-un hub cultural. În decurs de cîteva luni, aici s-au deschis Teatrul Apollo 111 şi Linotip – Centru Independent Coregrafic.
Spectacol lucid, care chestionează scopul artei şi responsabilitatea artistului, Artists Talk lasă deschisă o întrebare: opera este anulată de delictul de opinie al autorului? Aici doar publicul poate răspunde.
Una dintre problemele adaptării pentru scenă sau ecran a unui text celebru este aceea că publicul are aşteptări bine conturate. În cazul Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, stereotipia imageriei în mentalul public este accentuată de desenele autorului care însoţesc textul.
Proiectul „Vîrsta 4“, derulat la Căminul „Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen“ din Bucureşti de către un grup de artişti interesat să lucreze cu o comunitate abandonată sau ignorată de restul societăţii, este unic în România.
Pe piaţa de carte din România au început să apară în ultimii ani volume de analiză, sub diferite aspecte, a teatrului autohton postcomunist. Situaţia este îmbucurătoare, căci cărţile de critică şi teorie teatrală sînt puţine, iar dintre acestea, majoritatea este alcătuită din volume traduse, ale unor teoreticieni clasici sau care chestionează fenomene externe şi artişti străini.
Fetiţa-soldat conturează microcosmosul lui Ami, o puştoaică iscoditoare şi plină de imaginaţie, care trăieşte împreună cu bunica sa. Apartamentul lor este micuţ, dar, pentru Ami, el reprezintă întreaga lume pe care o explorează şi o modifică după propria imaginaţie.
Marea ruşine este primul spectacol despre sclavia romilor, necesar ca informare asupra trecutului şi conştientizare a prezentului atît pentru comunitatea romă, cît și pentru români.
De curînd, în Bucureşti a apărut un teatru nou. Apollo 111 foloseşte un spaţiu din clădirea Universul, pe care l-a amenajat în stil urban (brut-industrial), cu bar în foaier şi o sală cu 127 de locuri. Ce aduce nou este conceptul: un adevărat teatru de proiecte, cu spectacole care se joacă o perioadă limitată de timp.
Că veni vorba despre vreme este un poem urban care radiografiază istoria (relativ) recentă şi modul în care manipularea politică transgresează generaţiile, spaţiile şi sistemele de guvernare.
Temps D’Images provoacă, uneori fără menajamente, gîndirea. Continuă să fie pentru România o platformă care catalizează vibraţiile societăţii şi ale vremurilor în diferite formule artistice: teatru, dans, instalaţii vizuale şi performative, cărţi, concerte, ateliere, conferinţe.
În FNT, Gigi Căciuleanu a beneficiat de o inspirată combinaţie a două dintre creaţiile sale, Un minut de dans sau Uf!!! (Teatrul Mic, Bucureşti) şi Vivaldi şi anotimpurile (Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“), căci structura de laborator a celei dintîi a oferit informaţiile necesare pentru decriptarea celei de-a doua.
De ceva timp, am senzaţia că trăim cu toţii în filmul lui Haneke Panglica albă şi mă întreb ce grozăvie va să vină. Şi Yann Verburgh simte că timpul e crud.
Calul alb este un performance care problematizează ura ca sindrom social în relaţie cu torţionarii regimului comunist şi condamnările lor (doar două deocamdată, Ion Ficior şi Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Rîmnicu Sărat).
Recenta premieră a lui Bobi Pricop, Kepler-438b de Guillem Clua, este prima producţie a Teatrului Odeon din cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe.
Brăila este un oraş cu personalitate, care încă se raportează, mai degrabă în mintea celor care nu locuiesc acolo decît în cea a localnicilor, la aura magică a unei boemii multiculturale trecute.
Domiciliu instabil este un spectacol cu structură brechtiană şi conţinut de artă naivă (în sensul curentului artistic generat de creatori care nu au studii, dar care au fost receptori şi restituitori ai „realităţii“). Dar mai mult decît atît, este spectacolul admirabil al unor oameni „locuiţi“ de istorie.
Pentru cine are contact cu această Românie, tăcută şi ignorată, care se destramă încet, Rovegan este un spectacol cutremurător. Pentru ceilalţi, poate fi o revelaţie. De văzut la Centrul Replika.
Gala HOP se schimbă, încearcă diferite concepte de concurs, cu mize şi efecte diverse. Rămîne la fel entuziasmul tinerilor actori. Ce se va întîmpla cu ei mai departe, în sistemul teatral sau pe lîngă acesta, asta depinde în mare măsură de bătălia pe care o va duce fiecare. Şi de (puţin) noroc.
N-am vrut să mă fac jurnalist. S-a nimerit. N-am vrut să mă fac performer. S-a nimerit în contextul dat. Socio-economic, adică. N-am avut bani să plătesc un actor.
Tribute to Iris Barbura reconfigurează amintirile lui Beth Soll despre profesoara sa, redescoperind/relevînd în acelaşi timp stilul şi viziunea sa asupra dansului, dar creionînd şi un portret subiectiv şi întrucîtva intim al artistei.
Titlul piesei este un emoticon, :P – acel „scoate limba“ extras probabil din cartoons, care arată că se glumeşte, dar şi că gluma este ironică sau absurdă – şi are un subtitlu explicativ, Patru piesuţe politice despre duşmani.
Imaginează-ţi că ai un copil. Îl înveţi de mic tot felul de lucruri: sporturi, muzică, limbi străine. Este momentul propice să îi dezvolţi aptitudinile, să pui baza deprinderilor de mai tîrziu.
Interzis sub 18 ani, un text care abordează o temă precisă: dubla măsură pe care adulţii o aplică adolescenţilor. O tînără de aproape 18 ani (17 ani şi 3 luni), cu părinţi divorţaţi, rebelă şi „incontrolabilă“, se confruntă cu noua iubită a tatălui său, o tînără puţin peste 18 ani.
Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi se rezumă deocamdată la cîteva spectacole, variate ca valoare şi abordare, situate între tematicile social-psihologice şi cele „teribiliste“, asociate mai degrabă divertismentului.
Ioana Păun reclamă un dublu standard al statului român: pe de o parte, acceptă tacit torturarea „teroriştilor“ pe teritoriul său de către CIA, pe de altă parte, condamnă torţionarii din regimul comunist.
