Atunci

Am mers vreo trei ani la rînd la sfîrșitul anilor ʼ90, era un soi de Mecca a hippioților din toată țara, doar pentru „inițiați”, cum e acum Untold, dar în cu totul alt sens. Îmi pregăteam din timp costume de carnaval, rochii fistichii, pălării, aveam o perucă lungă și cîrlionțată à la Regele Soare, într-un an am avut și niște degete din plastic cu unghii lungi, de vrăjitoare, eram histrionică pe atunci, era cu costumație obligatorie. Plecam din Gara de Nord cu trenul personal, un tren plin de hippioți săraci, dornici să evadeze într-o altă lume, o bulă. Era aceeași lume, de fapt, cea a munțomanilor, a „festivalului” de 1 mai de la mare, în Costinești sau 2 Mai, Vama nu se „inventase” încă, nu existau hipsteri, doar „cojițe” – cei care cerșeau o țigară, un covrig, o gură de bere, orice. Făceam vreo zece ore pînă la Sighișoara, cînd ajungeam acolo eram deja beți și trebuia să ne punem corturile. Nu mai existau locuri de cazare, nici măcar băbuțe blajine de Ardeal care să te călăuzească din gară spre o cameră insalubră de prin cetate unde să dormi claie peste grămadă, orașul chiar făcea bani din festival pe vremea aia, nu veneau turiști străini, era micul lui moment de glorie anual. Așa că te îndreptai spre camping, îmi amintesc un camping uriaș cu cel puțin o mie de corturi care se întindea dintr-o vale pe un deal, nu reușesc să-l localizez acum, însă campingul era un festival în sine. Te chinuiai să-ți ridici cortul, descopereai că-ți lipsesc bețe, pierdute prin alte expediții, uitate pe plaje, îngropate pe veci în nisip sau prin văi montane obscure, dincolo de trasee, pe unde or fi toate bețele mele de cort rătăcite în viața asta? Iar dacă nu reușeai din prima, sucombai la terasa campingului, era plin de rockeri acolo și curgeau în valuri berea și „chimionul secuiesc”, o băutură alcoolică cu un gust dulceag și cu tărie moderată care nu se găsea prin alte părți, se vindea la suta de grame sau la sticla de jumate... cortul putea să rămînă și pentru mai tîrziu, se dormea și direct pe izopren, în iarbă. Apoi îți făceai curaj, îmbrăcai rochiile, îți puneai perucile, pălăriile și urcai în cetate, îmi amintesc atît de bine treptele, străduțele, zidurile și luminile, turnul cu ceas, chiar și cimitirul unde se aduna lume după miezul miezul nopții cînd toate cîrciumile erau deja închise, toții hippioții ăștia veniți de pretutindeni se dădeau în spectacol. Se cînta mult și la fiecare colț, la chitară, cu flaute, cu voci mai ales, erau cîntecele noastre de atunci, „om bun, deschide-ne poarta“, „la marginea pantei abrupte, la un han s-a oprit un străin“, „cînd Bucegii dau zvon de piatră și izvoare“, tot acel folk amestecat, disprețuit și totuși tolerat de rockeri, Phoenix și Pasărea Colibri. Ne opream pe borduri ca să cîntăm cu alții pe care nu-i cunoșteam, mai făceam rost de cîte o bere ca să ne urnim mai departe, în piețe se jucau piese de teatru ale studenților de la UNATC, mai erau și „costumații” oficiali – cavaleri și domnițe –, totul într-o vrie, într-o paradă fără sfîrșit, în piațete erau concertele „oficiale”, mi-e rușine acum că mi-au dat lacrimile la un concert al lui Ducu Bertzi, „hei, suflet fără chei“, însă pe cine aveai atunci ocazia să vezi în concert?

Atîrnam prin cetate pînă mult după miezul nopții, mutîndu-ne de pe o bordură pe alta, fraternizînd, cum se zicea atunci, ajungeam în camping dimineața în zori cînd în sfîrșit nu era nimeni la coadă la dușuri, iar jumătate din cele o mie de corturi se smuceau și tresăltau, nu-mi dau seama cîți copii au fost concepuți la festivalul medieval de la Sighișoara, oricum au acum peste 20 de ani și probabil că-și văd de viața lor confortabilă prin alte țări ale lumii. A doua zi, după o mahmureală groaznică și după o masă încropită în fața cortului care atîrna șui, din lipsă de bețe, o luam de la capăt.

Acum  

Am revenit la festivalul „medieval” de la Sighișoara după mai bine de douăzeci de ani, festival mai deloc promovat pentru că sîntem în an pandemic, fără evenimentele de altădată, totuși a fost un mic puhoi de oameni, pentru că oamenii, după un lockdown și un an și jumătate de restricții, sînt dornici să iasă din case și să participe la ceva, orice. Hippioții de altădată au dispărut oricum și mă așteptam la asta, în locul lor sînt „familiștii”, familii cu unul sau doi copii sau grupuri de familii, dornice să experimenteze comerțul de bazar, de trotuar, mi-am dat seama că un copil te costă aici peste 100 de lei pe zi, pentru că vrea săbii și scuturi medievale din lemn, soldați de plumb și alte figurine medievale, monede care se „bat” special pentru tine dacă bagi o fisă într-un aparat, plus înghețată, kürtös, langoși sau suc. Am văzut cavaleri și domnițe, o execuție publică și era cît pe-aci să văd și o paradă, însă a venit furtuna anunțată prin RO-ALERT, a fost foarte straniu cînd tuturor celor adunați prin piețele cetății a început să le țiuie telefonul în același timp, a fost o mini-apocalipsă pe care nimeni nu a băgat-o în seamă pînă cînd fulgerele au început să brăzdeze cerul și ne-am adăpostit la o terasă unde rafale de vînt smulgeau fețe de mese și trînteau pahare, am băut aici un pahar de vin în mijlocul stihiei și a fost frumos. A doua zi a fost un alt RO-ALERT despre un urs care ajunsese într-un cartier mărginaș al Sighișoarei, dar povestea asta n-a interesat chiar pe nimeni din cetate. A fost și un concert Phoenix, chiar în ultima seară, însă n-am participat decît de pe o margine a marginii pentru că era prea mare înghesuială, am o fobie legată de mulțimi dinainte de pandemie. În schimb am găsit un spațiu „alternativ”, o cîrciumă care mi-a amintit de atmosfera de pe timpuri, unde niște artiști independenți foarte tineri cîntau live și cîntau foarte bine, însă nu „Rîpa“ și „Delirul“, ci cîntece americane, am rămas acolo un timp pînă cînd mi-am dat seama că era de fapt o cîrciumă de hipsteri unde o bere fără prea mari calități costa 12 lei, însă am băut și un cocktail minunat cu 20 de lei, cît vreo cinci „chimioane secuiești” de altădată. Din păcate, cîrciuma s-a închis la 11, ca să nu-i deranjeze pe locuitorii cetății care cu o seară în urmă chemaseră Poliția. Totuși am asistat la un început de frumoasă colaborare între o nemțoaică single în jur de 50 de ani și artiștii independenți, asta nu era posibil altădată. Am dormit într-o pensiune din asta „medievală” din cetate, destul de piperată ca preț, unde totul era autentic – cuptor de pîine medieval, paturi săsești, ștergare cu „Gospodina cînd e bună, rostul casei merge strună”,  însă investițiile erau minime în confortul oaspeților, baia era ca pe timpuri, în camping, televizorul nu funcționa, izolație fonică nu exista, așa că m-am enervat, pînă în momentul în care mi-am dat seama că sînt o babă sau, mă rog, o femeie în curs de băbire care a venit și ea la festivalul medieval de la Sighișoara și are pretenții – că e prea multă lume, că e prea mult zgomot, că e prea mult bîlci –, și care își pune ceasul să o trezească la opt ca să „prindă” micul dejun, însă, mă rog, fiecare vîrstă cu prioritățile ei. Cînd mi-a făcut curte hippiotul „bătrîn” care vindea brățări împletite la un stand din fața pensiunii și care mi-a zis „domnișoară“, mi-a făcut plăcere. Însă m-am bucurat că am venit aici cu o prietenă dragă pe care n-o văzusem de foarte mult timp, care venise împreună cu cei doi copii ai ei, și mi-am dat seama cu cîtă ușurință pot comunica cu acești copii care sînt cu totul altfel față de cum eram noi, asta înseamnă că generațiile nu sînt atît de departe una față de alta și că eu nu sînt chiar în curs de băbire. Și m-am bucurat în ultima zi cînd au plecat toți și cetatea a rămas aproape pustie, am luat micul dejun la o terasă – o omletă uleioasă oribilă, însă un suc de soc genial – și m-am uitat preț de o jumătate de oră cum o fiică de vreo 50 de ani o ajuta să urce strada în pantă pe mama ei de 70 plus, foarte grasă și care ofta la fiecare pas. „Nu-i așa că-i frumos?”, insista fata. „Nu-i așa că te bucuri că te-am adus aici?”