Orice fenomen social – şi revoluţiile sînt fenomene sociale – are în spatele său un nivel de acumulări care-i determină modul de manifestare. De aceea, eu nu cred că există teorii ale conspiraţiilor care să fie valabile în practică. Şirul evenimentelor poate fi modificat de către o persoană sau un grup de persoane, dar logica evenimentului istoric are la bază şi contribuţia a milioane de oameni care dau naştere la milioane de fapte şi întîmplări, ce duc, la un moment dat, spre ceea ce numim „evenimentul istoric“. De aceea, nu pot fi de acord cu cei care se referă la Revoluţia din decembrie 1989 cu numele de „evenimentele din decembrie 1989“. A fost, fără îndoială, o revoluţie determinată de uriaşele procese şi acumulări de tensiune socială, provocate de caracteristicile comunismului românesc.

Revoluţiile din lumea arabă – Turcia fiind ultimul caz – nu pot fi corect percepute decît ţinînd cont de acest context. Nimeni nu dirijează din exterior aceste evenimente, aşa cum observ că se derulează unele comentarii în jurul nostru. Nu este vorba despre un război al cuiva împotriva lor, ci pur şi simplu ne aflăm în faţa unor modificări în mentalul uman, în profilul individual şi în psihologia oamenilor din aceste ţări. Acumulările din interiorul acestor societăţi sînt obiective, iar manifestările populaţiilor de acolo – la fel. Numai liderii lor, izolaţi, tradiţional-conservatori şi bătrîni, nu înţeleg nimic din ce se întîmplă în jurul lor şi ajung, uneori, să plătească chiar cu viaţa. Din acest punct de vedere şi prin atitudinea pe care a avut-o pînă acum, Erdogan pare a fi candidatul ideal. Numai dacă nu se gîndeşte serios la imaginea teribilă, cu Mubarak adus la proces pe un pat de spital şi pus într-o cuşcă de metal, de parcă ar mai fi putut să fugă undeva.

Fenomenul fundamental care se petrece azi în lume este acela că relaţiile economice se internaţionalizează şi se democratizează cu o viteză uluitoare. Sub influenţa lor, oamenii se cunosc mai bine şi împrumută mai uşor valori. Schimburile comerciale duc la schimburi culturale. Democratizarea economică pune o presiune uriaşă spre democratizare politică. Cei care acumulează bogăţii în aceste state doresc şi acumularea de putere. În faţa acestui complex de factori, modul tradiţional-conservator de organizare politică şi de exercitare a puterii păleşte. Se impune cu forţă un nou model, care, chiar dacă nu va imita modelul occidental, va fi pe aproape. Va căpăta un cumul de caracteristici care ne va putea permite să-l caracterizăm ca intermediar, de tranziţie.

Unul dintre autorii importanţi care au scris despre evoluţia societăţii umane este Francis Fukuyama. În Sfîrşitul istoriei şi ultimul om (Paideia, 1992), el arată cum Hegel a pus bazele unui model de evoluţie socială în care omenirea va ajunge la un nivel de dezvoltare socială cînd îi vor fi satisfăcute aspiraţiile fundamentale spre democraţie şi libertate politică: „Pentru Hegel, acesta era statul liberal.“ (p. 6) „...Democraţia liberală ar putea fi «punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii» şi «forma finală de guvernare umană», constituind astfel «sfîrşitul istoriei».“ (p. 5) Sensul în care trebuie să înţelegem aceste afirmaţii este acela că democraţia liberală, spre deosebire de alte forme de organizare şi management politic, nu mai dezvoltă, datorită mecanismelor sale de existenţă, contradicţii interne care să-i pună în pericol funcţionarea. Fukuyama continuă: „Aceasta nu înseamnă că ciclul natural al naşterii, vieţii şi morţii avea să înceteze, că nu mai aveau să se petreacă evenimente importante sau că ziarele care le-ar fi publicat încetau să mai existe. Însemna, mai curînd, că nu va mai fi nici un progres al principiilor şi instituţiilor de bază, pentru că toate chestiunile într-adevăr importante au fost rezolvate.“ (p. 6)

În această cheie, judecînd lucrurile, putem spune că Turcia are acum pe străzi o generaţie de tineri al cărei mod de a gîndi şi de a fi este mult diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor. Aici nu se deosebeşte mult de România finalului de an 1989, cînd, în timp ce tinerii se aflau în stradă şi cereau plecarea comunismului, părinţii lor apăreau la televizor şi, cu mîna încleştată pe strung, jurau credinţă veşnică lui Ceauşescu şi comunismului, înfierînd cu mînie proletară manifestaţiile de afară. Tinerii turci sînt crescuţi în epoca Internetului, vorbesc engleza şi doresc să consume alcool, dacă vor, la orice oră din zi şi din noapte, sau să-şi poată săruta iubitele şi pe stradă. Deşi este evident că nu îşi neagă credinţa şi apartenenţa religioasă, e clar că percep aceste limitări ca pe un amestec în spaţiul propriu, de libertate personală. Această afirmaţie este susţinută şi de statutul actual geopolitic şi geoeconomic al ţării. Turcia este membră NATO de mult timp, înregistrează o creştere economică şi a nivelului de trai. Pentru că funcţionează ca poartă a lumii occidentale spre Orient, America i-a acordat tot timpul o atenţie deosebită. Deşi nivelul de trai creşte, iată că tinerii săi sînt în stradă. Este clar că nu cer pîine, ci libertate. Nu sărăcia îi scoate în stradă, ci percepţia că trăiesc într-o ţară în care regimul politic se depărtează de idealurile lor. Imaginea femeii-cadru didactic la o universitate din Istanbul, îmbrăcată occidental, care este bruscată de forţele de ordine, poate fi declarată ca simbol al acestor manifestaţii.

După o lungă perioadă de regimuri militare, cel al lui Erdogan este unul civil. Însă există un paradox în guvernarea acestei ţări. Tocmai un regim politic civil pune în pericol stabilitatea şi echilibrul pe care le-au adus militarii. De fiecare dată cînd se organizează alegeri libere în aceste ţări, le cîştigă un partid fundamentalist religios, care promite reîntoarcerea la tradiţii. Tot aşa s-a întîmplat şi în Egipt, şi probabil că s-ar întîmpla şi în Siria sau în altă parte. Asta spune multe despre distanţa încă uriaşă care separă Turcia de lumea noastră, occidentală. Aici şi în alte ţări arabe, religia este încă foarte puternică şi se imixtionează în mod natural, peste tot, deci şi în politică. Pentru a rezolva această uriaşă contradicţie, lumea musulmană ar avea nevoie de o revoluţie religioasă, asemănătoare Reformei conduse de Martin Luther, care să pună un echilibru între credinţa lor religioasă şi aspiraţia tipic umană spre civilizaţie şi echilibru. Ar fi prea mult să ne gîndim acum la aşa ceva, dar nu imposibil. În cheia în care am deschis discuţia, aceste evoluţii sînt obligatorii. Credinţa religioasă se va retrage nu atît sub presiunea internă, cît sub cea externă. Aceste ţări nu vor mai putea să-şi continue pentru mult timp somnul civilizaţional iar progresul îşi va face loc şi aici, în mod natural, mai devreme sau mai tîrziu. Să nu uităm că religia lor, căreia i-a pus bazele profetul Mahomed, este cu 5-600 de ani mai tînără decît creştinismul. Şi în aceste spaţii se pot desfăşura evoluţii în plan religios, care să descătuşeze economia şi politica. Caracterul laic al organizării şi al conducerii politice poate fi chiar acum, cu ocazia acestor evenimente, o valoare definitiv cîştigată. Cînd ies în stradă, oamenii ştiu pentru ce o fac. Turcia nu ar porni de la zero. Ea are o tradiţie, dacă ne uităm puţin în istorie şi ne amintim de Kemal Atatürk şi de început de secol XX.

Ideal ar fi ca prezentul regim politic civil de acum să înţeleagă exact starea de lucruri şi procesele la care ne referim şi să revină asupra acestui proces de transformare a Turciei într-un stat fundamentalist religios. Numai aşa, ţara îşi va păstra stabilitatea politică şi economică, şi cei tineri vor putea convieţui alături de cei mai în vîrstă. Este posibilă o asemenea soluţie, dacă ne gîndim că America a acordat şi acordă o atenţie deosebită zonei. Europa şi SUA pot media o soluţie de pace socială care să păstreze ţara stabilă, într-o zonă gri din punct de vedere al apartenenţei la normele democraţiei – nici democratică, nici nedemocratică –, dar cu un potenţial mare de a deveni, peste o perioadă medie de timp, o putere importantă, membru NATO şi UE, un adevărat vector de civilizaţie, cu o graniţă în Orientul Mijlociu atît de problematic. Fără a intra în argumente de ordin geopolitic, putem spune, totuşi, că o Turcie stabilă este dorită şi de România, Bulgaria şi Israel.

Libertatea economică aduce după sine libertatea politică. În Turcia, semnele „sfîrşitului istoriei“ – aşa cum l-a imaginat Hegel şi Fukuyama – sînt mai aproape decît în alte state musulmane. Prin „aproape“ nu înţelegem un an sau doi, ci, poate, cîteva generaţii. Dar ce înseamnă asta la dimensiunile istoriei şi la răbdarea pe care timpul dovedeşte că o are cu noi? Important este ca, pînă atunci, ţara să rămînă stabilă.

Voi încheia cu metafora căruţelor, pe care Fukuyama o foloseşte în finalul lucrării citate (p. 324): „În loc să semene cu o mie de vlăstari, înflorind şi dînd naştere la tot atîtea plante diferite, omenirea va ajunge să arate mai degrabă ca un convoi de căruţe care străbat un drum. Unele dintre ele se vor îndrepta iute şi fără şovăire spre oraş, în timp ce altele îşi vor petrece noaptea sub cerul liber, în pustiu, sau blocate undeva în ultima trecătoare din munţi. (...) Dar majoritatea căruţelor vor înainta spre oraş şi cele mai multe vor ajunge acolo. Căruţele seamănă unele cu altele: chiar dacă sînt vopsite în culori diferite, fiecare are patru roţi şi este trasă de cai, iar înăuntru se află o familie care speră şi se roagă să aibă o călătorie ferită de primejdii. Diferenţele aparente dintre situaţiile în care se găsesc căruţele nu reflectă diferenţe permanente şi necesare dintre oamenii din căruţe, ci sînt doar rezultatul poziţiilor lor diferite de-a lungul drumului.“

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: M. Chivu