Dintotdeauna am fost pieton. Dacă ar fi să aparțin unei categorii, din perspectiva asta, a felului în care înaintez dintr-un loc în altul, în mod sigur în cea a pietonilor m-aș integra. Nu numai pentru că nu știu să conduc, ci pentru că mă simt în largul meu aici.

Da, merg și cu bicicleta. Dar nu simt că aș aparține nici categoriei bicicliștilor în mod real. Nu sînt destul de îndrăzneață încît să merg pe carosabil, nu sînt destul de sportivă și de vitezomană. Da, pot da din pedale și înainta, cu precauție, printre oameni. Dar asta nu mă face neapărat biciclistă. Ci un pieton care înaintează, temporar, pe bicicletă.

Poate pentru că așa am apucat să mă deplasez în copilărie. Așa știam eu că se poate ajunge dintr-un loc în altul. E drept că și respectivele locuri erau la walking distance unul față de celălalt. Casa bunicilor mei față de apartamentul nostru. Școala mea față de casa bunicilor. Părea că lumea era așezată în așa fel încît eu să pot ajunge unde am nevoie pe jos. Ba chiar respectivele drumuri erau presărate cu locuri plăcute și miraculoase, ca să nu te plictisești pe ele.

Existau mereu spații inițiatice în drumurile astea. Unele erau ale tentațiilor, te simțeai ca-n „Scufița Roșie“, amenințată mereu de cîte un lup virtual care te pîndește din tufișuri în timp ce culegi floricele și e gata să te abată de la calea cea dreaptă. De pildă, în drumul nostru, nu departe de Șura Mare, unde se afla capătul troleibuzelor 82 și 87, era un cinematograf. Cred că se chema „Progresul“. Acum nu mai există. Mereu aciram să văd un film acolo. Ai mei mă duceau în general la „Doina“, în centru, și le ocoleau pe cele de cartier. Eu urmăream cu jind afișele și mi se părea suprema chestie să pot intra acolo. Odată am văzut afișul cu Mașa și Ursul. Nu era, desigur, Masha and the Bear din zilele de acum. Cred că era un film sovietic, nici nu mai știu dacă era cu actori sau de desene animate. Cert e că l-am convins pe tatăl meu să mă ducă. Cred că eram singurii, oricum printre puținii din sală, pe la orele 17-18. Experiența m-a marcat profund: țin minte ca prin ceață sala și groaza pe care o simțeam odată cu Mașa cînd, dacă îmi aduc bine aminte, se strecurase în coșul ursului ca să scape de la el.

Cum, la fel, ispite erau și cofetăriile de cartier, în special cea de lîngă biserică, după Șura Mare și înainte de Bacovia, căci așa aveam onoarea să se numească stația mea (casa memorială a poetului nu era departe). Acolo doar pe tatăl meu îl puteam convinge să cumpere tortulețele în culori nefirești, mov sau verzi, și de forme mult prea bine delimitate ca să mai aibă ceva natural în ele, care se găseau acolo. Pe mine nu mă deranjau lucurile astea, pentru mine erau, asemenea cinematografului „Progresul“, fructul interzis pentru un copil de care părinții lui aveau prea multă grijă (și asta nu e un reproș, ci o constatare). Le cumpăram mereu, de cîte ori treceam cu tatăl meu pe acolo. Cînd ajungeam acasă, mama avea mereu aceeași replică, evident critică, la adresa lor. Iar eu aceeași plăcere perversă, vorba vine, cînd le simțeam gustul excesiv de însiropat.

Tot pe acolo ne aștepta cu ispitele ei și Tutungeria, unde tatăl meu, fumător învederat, trebuia să se oprească mai de fiecare dată. Sigur că acum acest „trebuia“ sună sinistru. Atunci eu eram doar un copil care habar n-avea de toate consecințele dezastruoase ale fumatului. Nici măcar ale fumului pe care îl inhalam eu cînd stăteam pe lîngă tatăl meu ori pe lîngă bunica mea. Nu le prea trecea multora prin gînd că mi-ar putea sau ne-ar putea face rău. Totuși, mama și bunicul le atrăgeau atenția să fumeze mai puțin sau deloc. Dar, cumva, epoca îi încuraja. Nu se făcea nici un fel de educație împotriva fumatului, să fumezi era un gest aproape reflex, era ca și cum ai mînca un sandviș sau ai bea apă. Mai tîrziu, fumau destule și destui dintre colegele și colegii mei, aveau chiar teorii fermecătoare legate de asta. Avem prietene care-mi spuneau cum își compun ele pozele de femmes fatales cu țigările în mînă, cum le dă asta încredere. Și prieteni care-mi vorbeau, prin facultate, despre mitul „țigării de după“, despre cît de cool (nu exista cuvîntul în sine pe atunci, doar accepțiunea lui) ești în momentul ăla. N-am vrut să sune atît de critic, doar că, din nefericire, nici tatăl meu, nici bunica mea nu au sfîrșit-o bine și din cauza fumatului.

Dar Tutungeria nu era numai locul de unde se puteau cumpăra țigări. Era tărîmul tuturor posibilităților. Am mai scris despre asta, dar sînt în continuare fascinată de tutungerii. De altfel, tatăl meu mereu spunea că, dacă am fi trăit într-o altfel de societate, i-ar fi plăcut să fie patron de tutungerie. Acolo se găseau și foarte micile jucării de cauciuc, oameni, animale, personaje din cărți și desene animate, pe care le colecționam. Eram mereu interesată să văd ce noutăți au mai primit. Acolo se vindea și celebra „Lavandă“, cam singurul parfum neaoș, care știu că, mai tîrziu, spre sfîrșitul epocii ceaușiste, a fost înlocuit de mult mai puțin interesantul „Lăcrămioare de pădure“.

Dar va mai urma.