Era o dimineață de aprilie prietenoasă, dintre cele care amintesc că vara nu e departe. Mă grăbeam spre liceu pentru orele de luni. De îndată ce am ieșit de pe strada mea, mi-am scos peste blugi cămașa lungă, în carouri albastre și negre. Ajunsese foarte șifonată, exact cum voiam. Îmi era cam cald în bocancii cu ținte, dar nu renunțam la ei. Îi purtam și vara, cu rochii cu bretele subțiri, luate peste tricouri. Drumul de zece minute l-am parcurs acum în opt, voiam să mai am timp să stau cu colegii, înainte de cursurile clasei a IX-a. În curtea largă, cu piatră cubică, a liceului din orașul meu natal, elevii erau strînși, de data aceasta, în grupuri mari. Se vorbea încet, aproape în șoaptă, despre același lucru, aflat în week-end-ul care trecuse. Nimeni nu se grăbea să intre în clădirea veche și galbenă. Era 11 aprilie 1994.

Kurt Cobain, solistul trupei Nirvana, se sinucisese pe 5 aprilie. Avea 27 de ani și lăsa în urmă un copil, un bilet de adio în care spunea că nu mai găsește emoție în nimic și cea mai prețioasă moștenire muzicală a inconstanților ani ’90. Smells Like Teen Spirit a fost imnul unei generații de tranziție.

La Revoluție aveam 10 ani și jumătate și, dat fiind că părinții mei făceau cumva rost, prin mijloace doar de ei știute, de cele necesare traiului și de cîte o surpriză dulce din cînd în cînd, ținîndu-mă departe de probleme, am crezut inițial că se întîmplă ceva rău. Lumea de dinainte, cu rapoarte la ședințele de pionieri, muncă patriotică și hrană pe cartelă, era singura pe care o știam. O vreme, căderea comunismului a însemnat pentru mine doar mai multe ore de program la televizor și faptul că nu mai trebuia să port la școală acele sarafane sufocante, ca de plastic.

Primele au apărut „consignațiile“, magazinele unde puteai găsi orice, de la sucuri cu diverse arome (cea de kiwi era preferata tuturor, probabil culoarea verde făcea furori) pînă la dulciuri care azi ar depăși limita admisă de E-uri, bijuterii care rugineau în cîteva zile și primele haine de import, aduse de la unguri, polonezi sau turci. Cînd o astfel de „peșteră a lui Ali Baba“ s-a deschis în locul unei băcănii de cartier, era o coadă atît de mare încît te așezai pur și simplu, fără să știi ce vrei să cumperi. Te orientai cînd ajungeai în fața vitrinei și alegeai lucruri de toți banii. De multe ori, cînd o întrebam insistent pe mama ce vrea să-mi ia, spunea că va vedea la fața locului. O ciocolată care acum costă cîțiva lei era atunci foarte scumpă, considerată marfă de lux. Chips-urile, unele chiar autohtone, nou-apărute, erau cumplit de sărate și aveau toate același gust. Combinația de pîine cu ciocolată din croissante ni se părea mai mult decît ciudată, la început. Voiam însă tot ce vedeam în reclamele de la televizor, iar foșnetul cu care se deschideau ambalajele ne-a însoțit primii pași pe poarta libertății.

În acele mici magazine, printre săpunuri și ciocolate ungurești, am găsit și primele casete de muzică. Patronii te asigurau cu nonșalanță, și fără teamă de vreo lege a dreptului de autor, că au copiat numai înregistrări originale. Ulterior, cei „profesioniști“ scriau la mașină titlurile melodiilor, pe petice de hîrtie. Să deții propriul tău casetofon, cu auto-reverse și rec, te transforma automat în cel mai popular elev din școală.

Să tot fie vreo 25 de ani de cînd mama pleca de la spital, prin piață, să-l caute pe Pălărier – cel mai tare vînzător de casete piratate din Aiud. Pe locul secund venea Indianu’, numit așa din cauza părului negru și lucios. Mama avea instrucțiuni clare pentru achiziții: de la cel cu pălărie și costum de blugi, selecțiile MTV pe luna respectivă (nu Viva!), Bon Jovi – Cross Road, Nirvana – Nevermind. Sau Bon Jovi – Best of, numai pentru a găsi piesele într-o altă ordine, așa încît să nu mă mai deplasez pînă la casetofon, să întorc caseta și să o derulez cu precizie 14 secunde la stînga sau 5 la dreapta (țineai minte toate aceste detalii), ca să înceapă In These Arms.

În fiecare an, îmi făceam selecțiile mele, înregistrate de la Radio 3 România Tineret, rugîndu-mă să nu vorbească prezentatorii peste început, să nu taie melodia la final, așa încît, din două-trei încercări, aveam o piesă cap-coadă. Apoi completam pe etichetă foarte încet, ca să fie citeț, cu cerneală, titlul melodiei și artistul. La părinții mei mai există o cutie uriașă de carton cu casete și două casetofoane (ambele cu auto-reverse) care încă merg, cu fîșîit de bandă. Numai Pălărierul cred că nu mai vine de mult în piață, în diminețile de joi.

Un alt punct de atracție al tîrgului îl reprezentau posterele cu vedete, care se cumpărau la bucată, de multe ori îndoite sau pătate, așa cum fuseseră rupte din revistele de muzică străine. Erau întinse pe jos, ca să îți poți alege, și fixate, să nu le zboare vîntul, cu cartofi sau pietre. Mai luam Bravo sau Popcorn în limba maghiară și chiar parcurgeam toate articolele, în încercarea de a mă prinde de subiect. Primul Bravo în limba română a ajuns la mine prin ’93, a fost un număr-experiment, foarte scump, și, de fapt, o traducere fidelă a exemplarului unguresc. Îl avea pe Slash de la Guns N’ Roses pe copertă și știu că l-am citit de zeci de ori. Îmi amintesc din el un interviu cu Dave Gahan, în care vorbea mult despre droguri și despre primul său fiu, o declarație a lui Donnie Wahlberg, care zicea că se vor reuni New Kids on the Block, și ceva zvonuri potrivit cărora Dorothea, soția lui Jon Bon Jovi, ar fi gravidă. Mai era și rubrica de educație sexuală, extrem de explicită, ceva ce nu existase în comunism. După ce au apărut primele reviste autohtone pentru tineri, Super magazin, Ecran magazin și Salut, pe o hîrtie de o calitate îndoielnică, dar extrem de cumpărate și de citite, rubricile gen „Sexy dialog“ sau „Poșta redacției“ erau pline de răspunsuri la scrisori, povești și sfaturi pentru adolescenți.

Tot în anii ’90 a început să ruleze, întîi la posturile nemțești pe care le prindeam cu antena parabolică, apoi difuzat și de televiziunea națională, serialul Beverly Hills 90210. În România, la fel ca peste tot, a fost un adevărat fenomen. Avea chiar o revistă dedicată, cu știri despre actori, gume de mestecat conținînd autocolante cu chipurile lor, se organizau concursuri „Cu ce personaj din BH 90210 semeni?“, se discuta subiectul fiecărui episod și se copiau toate ținutele de către croitoriile de cartier, care încercau să fie în pas cu moda. În orașul meu mic din provincie, cînd se difuza Beverly Hills, nu era aproape nimeni pe stradă. Întîlnirile, aniversările, vizitele erau întotdeauna sîmbăta, dar neapărat după episodul din acea săptămînă.

Treptat, au apărut alte și alte seriale populare. Tricourile cu poze „cauciucate“ și fustele Lambada au rămas o amintire, la fel ca blugii Lotus, singurul model de pe piață. Posterele de pe pereți au dispărut, unul cîte unul, odată cu adolescența. Nu s-a mai ieșit în stradă pentru fotbal, ca la Campionatul Mondial din ’94, și nici n-am mai stat la cozi uriașe fără să știm ce vom cumpăra, de toți banii. Lumea de dinainte, monocromă, singura pe care o cunoscusem pînă la 10 ani și care s-a zguduit din temelii la Revoluție, s-a transformat într-una cu multe, infinit de multe nuanțe și alegeri. Am ajuns că călătorim oriunde ne dorim pentru a vedea cu ochii noștri ce urmăream înainte la televizor, cu parabolica pe nemți sau pe italieni.

Albumul MTV Unplugged in New York, al trupei Nirvana, lansat pe 1 noiembrie 1994, după dispariția lui Cobain, a intrat direct pe locul I în topuri, a avut vînzări record și este considerat una dintre cele mai bune înregistrări live din toate timpurile. Grunge-ul neîngrijit, cu versurile lui deprimante și intensitatea sonoră pe care o simțeai în piept vreme lungă, a rămas rătăcit undeva, în prima jumătate a inconstanților ani ’90, ca o fotografie veche, pe care o găsești întîmplător într-o carte și în care nu te mai recunoști foarte bine.

Evenimentele din decembrie, de acum 30 de ani, au fost cele care au deschis poarta spre lume. Între multe altele, au făcut posibil ca, într-un oraș din nord-vestul țării, o adolescentă de nici 15 ani să poată merge spre liceu, într-o dimineață de aprilie, cu o cămașă în carouri mototolită și prea lungă, pentru a trăi, alături de colegi, un moment care a marcat istoria muzicii pentru totdeauna.

Foto (sus): wikimedia commons