În ultima vreme s-a tot adus în discuţie libertatea presei în România, un subiect alimentat din plin şi de ecourile dezbaterilor despre reincriminarea insultei şi a calomniei, dar şi de recentul raport al organizaţiei Reporters sans Frontières, raport despre care presa a scris, accentuînd nu numai că România a alunecat trei poziţii în clasamentul modial al libertăţii presei, dar şi că ne-am situat „după Papua Noua Guinee“. Ca să aflăm care este, de fapt, situaţia libertăţii presei în ţara noastră, am cerut opinia specialiştilor în acest domeniu, discutînd cu Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent.

Acum cîteva săptămîni, ziarele au „vuit“ de ştirea că România a alunecat trei poziţii în clasamentul mondial al libertăţii presei, clasament realizat de către organizaţia franceză Reporters sans Frontières. Ce înseamnă acest clasament şi ce înseamnă această alunecare?

Teoretic, pot spune că există o problemă cu aceste clasamente, care pot fi, uneori, înşelătoare. În primul rînd, din simplul motiv că ţările sînt puse în ordine alfabetică, drept pentru care, chiar dacă ar avea acelaşi punctaj, România va fi, logic, după Papua Noua Guinee, şi toată lumea se va înflăcăra şi va da ochii peste cap spunînd: „Vai, unde am ajuns!“ La fel, s-a spus şi că România, deşi se clasează după Papua Noua Guinee, se află înaintea Statelor Unite. Pare o situaţie paradoxală.

Vorbind punctual, într-adevăr, de data aceasta, Papua Noua Guinee a avut un punctaj mai bun ca noi. Dar aici intervine cea de-a doua latură discutabilă a acurateţii clasamentului: o ţară poate cădea o poziţie, dar nu neapărat pentru că s-a întîmplat ceva negativ în peisajul libertăţii de exprimare, ci pentru că altă ţară a făcut progrese mai mari, cît timp cealaltă a stagnat. Iar stagnarea nu este neapărat o vină, nu înseamnă neapărat că acea ţară a involuat, ci înseamnă, pur şi simplu, că alţii au făcut nişte paşi în plus.

Relevantă în aceste clasamente – şi ceea ce ar trebui să intereseze de fapt –, este diferenţa de punctaj de la an la an. Şi, cînd această diferenţă este în defavoarea libertăţii de expresie, atunci avem într-adevăr o problemă.

În cazul României a existat şi o diferenţă de punctaj?

De data aceasta, da, a existat. Iar asta înseamnă că, într-adevăr, în România am avut de-a face, anul trecut, cu o reală scădere a calităţii libertăţii presei. În mod evident, cauza acestei scăderi este legată de cîteva demersuri legislative care au avut loc în ultima perioadă, în ţara noastră. Vorbim, bineînţeles, despre reincrimarea insultei şi a calomniei, şi de modul în care autorităţile au reacţionat şi reacţionează la atacurile împotriva ziariştilor.

Ce înseamnă, pînă la urmă, reincrimarea insultei şi a calomniei?

Trebuie să facem un scurt rezumat. Insulta şi calomnia au fost scoase din Codul Penal în iulie 2006. Este vorba despre articolele 205 şi 206. Insulta înseamnă opinie, calomnia înseamnă a face afirmaţii care privesc faptele unei persoane. Deci, dacă îi spui cuiva că este „un bou“, asta ar intra la articolul 205, iar dacă spui despre cineva că „a furat“ este o afirmaţie care ar intra sub incidenţa articolului 206.

În ianuarie 2007, la trei săptămîni după ce am intrat în Uniunea Europeană, Curtea Constituţională a declarat că abrogarea acelor articole în 2006 a fost neconstituţională şi a recomandat revenirea la textele iniţiale ale articolelor. Şi de aici, lucrurile au devenit tulburi.

O şcoală de gîndire a considerat că, odată abrogate, articolele nu pot fi aduse la viaţă decît printr-un demers pozitiv al Parlamentului (Parlamentul trebuie să adopte o lege care să reintroducă cele două articole în forma sugerată de Curtea Constituţională în Codul Penal – pentru că nimeni nu are dreptul să introducă articole în lege, decît Parlamentul); altă şcoală de gîndire a susţinut că, de vreme ce abrogarea a fost ilegală, ea nici nu s-a produs – deci articolele ar fi fost încă în vigoare.

Aşa că am avut o perioadă de timp în care unii judecători au considerat că articolele 205 şi 206 sînt abrogate, alţii au considerat că ele sînt în vigoare.

În urma acestor diferenţe de opinie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis o interpretare în baza căreia cele două articole sînt considerate, în mod evident, abrogate, aşteptîndu-se decizia Parlamentului de reincludere. Această decizie a venit la sfîrşitul anului trecut, articolele fiind reintroduse în Codul Penal, însă acest Cod Penal şi-a dat obştescul sfîrşit cîteva luni mai tîrziu, la 1 februarie 2014. Practic, aceste două articole au fost reintroduse, dar doar pentru două luni.

Cu alte cuvinte, insulta şi calomnia nu mai sînt pedepsite penal?

În momentul de faţă nu mai avem nici o discuţie în ceea ce priveşte insulta şi calomnia ca delicte penale, pentru că în noul Cod Penal nu se mai face vorbire despre aceste fapte. Dar avem încă acea decizie a Curţii Constituţionale din 2007, care spune că abrogarea iniţială a acelor articole a fost neconstituţională pentru că „demnitatea umană este o valoare mult prea înaltă în statul român ca să nu beneficieze de protecţie penală“ – protecţia civilă fiind considerată insuficientă. În baza acelei decizii, cineva ar putea ataca actualul Cod Penal, pe motiv că este neconstituţional şi ar putea propune reintroducerea unor articole similare. Deci, deşi din punct de vedere legal, situaţia este foarte clară, nu mai avem pedepse penale pentru insultă şi calomnie; din punct de vedere doctrinar, pluteşte încă, precum o ceaţă, un potenţial pericol.

Care este situaţia în alte ţări ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte incriminarea penală a insultei şi a calomniei?

În mod paradoxal, ţările care au tradiţia unei democraţii mai vechi au pedepse de natură penală pentru insultă şi calomnie. Dar nu sînt aplicate. Noi ne tot comparăm cu Franţa, ţară cu o Lege a presei care datează de la 1870. Dacă acela este modelul nostru de democraţie, ne putem compara în continuare cu acea lege. Standardele internaţionale modernizate spun că nici o faptă relativă la declaraţiile cuiva nu ar trebui să fie pedepsită penal, adică nu ar trebui să faci puşcărie sau să ai cazier pentru că ai afirmat ceva. Intri la puşcărie pentru ceea ce faci, nu pentru ceea ce spui. Acestea au fost şi argumentele noastre în perioada în care ne luptam pentru dezincriminarea insultei şi a calomniei şi acestea sînt şi argumentele pe care încercăm să le promovăm acum, cînd vorbim despre alte articole din noul Cod Penal, care aduc o posibilă atingere libertăţii de exprimare, cum ar fi, de exemplu, influenţarea sau intimidarea judecătorului.

Totuşi, în România, majoritatea crede că presa este „prea slobodă la gură“. Azi, oricine poate spune orice şi nu i se întîmplă nimic, ba, mai mult, reuşeşte să discrediteze prin calomnie. O asemenea lege penală nu ar stabili nişte limite ale decenţei?

Nu. Categoric, nu. Nici o lege nu poate împiedica pe cineva să vorbească. Poate pedepsi faptele cuiva care spune sau face ceva. Nu există o lege care să spună să nu ucizi, dar există pedepse pentru cine ucide. Legea nu interzice în principiu, ci sancţionează faptele antisociale. Avem suficiente prevederi în cadrul legislativ actual care să permită persoanelor lezate să găsească reparaţii morale şi materiale. Dar, deşi există asemenea legi, am constatat – Centrul pentru Jurnalism Independent a avut chiar un proiect cu această temă – că aceste instrumente nu sînt utilizate. Iar una dintre cele mai bizare motivări este fatalitatea de tipul „doar ştiţi cum funcţionează justiţia în România“. Şi atunci stai şi te întrebi de ce mai e nevoie de o lege, dacă sînt nemulţumit de modul în care funcţionează întregul aparat de justiţie? O lege care să ceară aplicarea unei alte legi mi se pare de un absurd kafkian.

Chiar şi teoretic, nu credeţi că o înăsprire a pedepsei i-ar descuraja pe posibilii atacatori?

Mă îndoiesc că ar avea vreun efect asupra acelora care şi-au făcut un mod de lucru din încălcarea demnităţii umane. În mod paradoxal, un alt element, pe care l-am observat dintr-un studiu al CJI, este că cei mai virulenţi vectori ai acestui gen de hate speech nu sînt atacaţi tocmai pentru că sînt consideraţi a fi „puternici“; în schimb, reincriminarea insultei şi a calomniei ar fi utilizată împotriva jurnaliştilor sau a persoanelor care nu se bucură de protecţia unei mari companii de presă. Chiar şi instrumentarul pe care îl avem este folosit mai degrabă ca instrument de intimidare pentru libertatea de exprimare, decît pentru reparaţii ale demnităţii umane.

Vorbind despre demnitatea umană şi libertatea presei, cît de liberă este presa azi în România?

Presa este atît de liberă cît vrea ea să fie. Dacă ne uităm la efectele pe care le-au avut sancţiunile CNA-ului asupra televiziunilor, ne dăm seama că ele sînt total nesemnificative. Presa din România este liberă, dar nu şi independentă. Prin independenţă înţeleg acea stare în care deciziile editoriale sînt luate de către corpul editorial. Evident că orice companie de presă are nişte patroni care pot decide politica editorială – este perfect legitim. Pentru aplicarea acestei politici, angajezi un director, iar pentru elaborarea conţinutului, angajezi un redactor-şef, care să lucreze cu ziariştii. Însă, în momentul în care patronatul sau oricine din afara redacţiei impune un articol, mediul de independenţă nu mai este sigur. Iar ceea ce observăm foarte clar în România este înrădăcinarea ideii că „cine plăteşte comandă muzica“. Şi, din păcate, nu numai patronii consideră asta, dar şi jurnaliştii, şi publicul. 

a consemnat Stela GIURGEANU 

Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.