Pentru copii, orașul mare se reduce, invariabil, la nivelul unui orășel compus din locuință, școală, biserică, cinematograf, parc, policlinică și locuri de joacă. Centrul aglomerat al Bucureștilor putea fi străbătut în voie de copii, în urmă cu 100 de ani, cu precauțiile necesare și atenția la traficul rapid al trăsurilor și automobilelor preistorice. Privit de la un metru înălțime, orașul se înfățișa cu garduri din fier, prin ale căror dantelării florale puteau fi întrezărite grădini luxuriante, umbrite de glicine groase, cu trunchiurile contorsionate. În urmă cu mulți ani, se încolăciseră de un stîlp al gardului și, cu timpul, îl înglobaseră, deformîndu-l sub imperiul unor forțe latente, de neoprit. Soclurile din piatră ale gardurilor erau îngrijit detaliate, cu zone șlefuite și zone aspre, lovite cu șpițuri și buciarde de meșteri pricepuți. Tot aproape de caldarîm se aflau ferestrele demisolurilor. Pentru a opri musafirii nepoftiți, acestea erau ferecate în feronerii trainice, lucrate cu măiestrie. Pereții clădirilor din centrul orașului erau, la 1900, împodobiți cu cea mai mare finețe, oferind privirii nișe și rezalituri, alternanță de lumină și umbră. Registrele orizontale ale fațadelor punctau trecerea de la un etaj la altul, iar cele verticale confereau construcțiilor monumentalitate sau, măcar, aspirația de a fi observate și, de ce nu, amintite, rememorate. Ferestrele înalte ofereau privirii interioare somptuoase, cu sobe încununate de acvile și scene bucolice, cu tablouri și pereți tapetați, perdele și cristale. Uneori, casele se terminau și începea un maidan, un loc liber rămas neconstruit. Maidanele erau luate în posesie de copii care organizau o joacă ad-hoc, adesea lipsită de reguli clare și care, de multe ori, degenera în bătaie între băieți.

Nu doar casele animau strada, cu arhitectura lor variată, plină de imaginație și care, în București, înfățișa nu doar statutul locatarilor, dar și aspirațiile și fantasmele acestora. Strada era teatrul zilnic al activităților micilor meșteșugari locali, cu ușile dughenelor mereu deschise, ale tapițerilor și curelarilor care nu lucrau decît în aer liber, ale neobosiților negustori ambulanți. Seara, ea devenea loc de promenadă și de etalare a toaletelor care se asortau frapant cu fațadele clădirilor care, acum, aveau menirea de a le scoate în evidență. Total deosebite de centrul urbei, cartierele mărginașe semănau frapant cu satele de cîmpie, cu ulițele lor nepavate și femeile care scoteau apa de la cișmeaua din capul străzii. Dincolo de garduri erau grădini de flori, iar birturile erau anunțate de gălăgia și  cheful ce domneau acolo chiar și dimineața, cînd lucrătorii din tura de noapte făceau o mică escală înainte de culcare. Parcursul de circa 500 de metri sau de un kilometru al unui copil de șapte ani era punctat de repere, orașul vorbindu-i prin casele și oamenii săi, prin natura luxuriantă și prin locurile libere, virgine, numai bune de colonizat.

Nu același lucru se mai petrece acum. Un copil de 7 ani care străbate 500 de metri din centrul orașului va vedea casele venerabile construite acum 100 de ani. Numai că acestea vor avea pereții crăpați și rîncezi, plini de mîzgăleli, gardurile ruginite și soclurile mîncate și înnegrite. Prin perforații realizate de meșteri nepricepuți, casele sînt invadate de cabluri și țevi care, în devălmășia lor lipsită de orice coordonare, nu înseamnă nimic altceva decît confortul indispensabil locuințelor contemporane. Din trotuarul asfaltat ies guri de aerisire care emană duhori aburinde. Clădirile noi nu mai oferă nimic trecătorului înalt de un metru. Chiar și ușile de acces sînt, adesea, opace pînă la acest nivel. Dacă întoarce privirea spre stradă, copilul vede mașini, multe mașini, trecînd în cea mai mare viteză. Din acest motiv, ferestrele dinspre stradă ale caselor vechi au fost zidite sau nu au mai fost deschise de foarte mulți ani, căpătînd un aspect sinistru. Nici trotuarul nu mai este atît de sigur, el fiind folosit pentru parcarea mașinilor care trebuie să mai și stea undeva, nu doar să meargă. Noxe, poluare, gălăgie infernală. Afișe scorojite. Cabluri învălătucite, adesea căzute la pămînt.

Nici la periferie lucrurile nu stau mai bine. Aici, aleile dintre blocuri sînt străjuite de garduri din plasă metalică și boschete care împiedică privirea să pătrundă în spațiile verzi dintre blocuri. Străzile sînt mărginite, pe ambele laturi, de mașini. Trotuarele foarte înguste, gîndite în anii 1960, sînt acum ocupate de mașini parcate, iar pe stradă, în afară de copii, circulă multe alte mașini. Multe dintre spațiile comerciale de la parterul blocurilor au ferestrele opace, fie pentru a putea amenaja rafturi, la interior, fie pentru a-i feri de priviri indiscrete pe împătimiții jocurilor de noroc. Parcursul copilului, departe de a-i oferi o legătură cu un oraș recognoscibil și pe care îl va iubi cînd va fi mare, îi arată acestuia doar un nonsens urban, un nimic organizat doar pentru a rezolva problema mașinilor și aprovizionării, un spațiu ubicuu și indiferent, izvorît din necesitățile adulților, din care frumosul a fost extirpat asemeni unui organ inutil. Odată cu el, au dispărut ideile de armonie, identitate, referință culturală și monument, adică acea construcție care evocă ceva dincolo de ea însăși, care ne trimite la memorie, la amintire.

Așa stînd lucrurile, poate nu ar strica să încercăm să privim urbea cu ochii și sensibilitatea unor copii și să încercăm să le redăm locul lor într-un oraș din care i-am alungat și de care tot noi încercăm să-i ferim cu orice chip. Copilul este dus la și de la școală în mașină, în cea mai mare viteză, dizlocîndul brutal dintr-un loc într-altul, iar la sfîrșitul săptămînii, dacă se poate, de joi, înaintea convoaielor de refugiați, părăsește așezarea poluată pentru zări mai curate, mai liniștite. Vom putea găsi, în noi înșine, resursele pentru a-i face pe copiii noștri să-și iubească orașul, cînd vor fi mari?

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons