Pe 26 aprilie s-au împlinit 30 de ani de la explozia reactorului 4 al Centralei de la Cernobîl, care a provocat cel mai mare dezastru nuclear civil din istorie. Fotografa Jadwiga Bronte a realizat un proiect fotografic, „Oamenii invizibili ai Belarusului“ (www.jadwigabronte.com), în care i-a fotografiat pe cei care trăiesc în instituţiile de stat numite „internate“, un fel de aziluri/orfelinate/ospicii, în care cîteva mii de bieloruşi cu dizabilități fizice și/sau mentale au fost lăsați de familiile lor în grija statului la scurt timp după naştere.

Cum ați aflat de existența acestor oameni?

M-am născut în Polonia, un stat satelit al URSS-ului în momentul în care a avut loc dezastrul de la Cernobîl. Aveam doar cîteva săptămîni cînd mi s-a administrat Lugol, mie și altor 18,5 milioane de polonezi, majoritatea copii. Soluția numită Lugol era folosită pentru a neutraliza iodina radioactivă.

M-am decis să merg în Belarus pentru a documenta viața copiilor neglijați și abandonați, a celor născuți cu deficiențe mentale și psihice în urma contaminării masive de după explozia reactorului, cumva din compasiune și solidaritate față de cei mai puțin norocoși din generația mea. Aflasem despre aceste centre dintr‑un foarte frumos eseu fotografic realizat de Paul Fusco, intitulat „Moștenirea Cernobîlului“, care a vizitat instituții similare acum mulți ani.

Prin ce e diferit proiectul dvs. de cel al lui Paul Fusco?

Mai întîi, din punct de vedere fotografic, folosim tehnici foarte diferite. Apoi, felurile în care am decis să reprezentăm oamenii în fotografiile noastre sînt, din nou, complet diferite. În proiectul meu, „Oamenii invizibili ai Belarusului“, am încercat să-i arăt pe rezidenți ca pe niște oameni frumoși și puternici, cu care am colaborat din plin la crearea propriilor portrete.

Chiar așa, cum ați lucrat cu ei?

Ușor. A fost chiar extraordinar să-i fotografiez pe acești rezidenți ai internatelor. Sînt oameni frumoși, foarte prietenoși și pozitivi. Am petrecut mult timp cu ei și m-am implicat în diverse activități alături de ei.

Ce fel de activități?

Asta depindea de vîrstă și de cît de severe erau dizabilitățile lor. Putea fi vorba de a lucra grădina din spate, dar și de jocuri cu mingea și cu baloanele, de desenat și colorat. Unora dintre fetele mai mari le plăcea să se machieze și să-și facă unghiile. Pe cei mici obișnuiam să-i plimb purtîndu-i în cîrcă, cîntîndu-le sau pur și simplu vorbind cu ei.

Cît timp ați petrecut alături de ei?

Am vizitat un număr mare de internate. În unele dintre acestea am stat mai multe zile, în altele doar cîte o singură zi. Oricum, celor mai mulți dintre ei le-a plăcut să se lase fotografiați.

Doar pentru că li se părea amuzant sau și pentru că înțelegeau ce anume faceți?

Nu, nu știau exact ce anume caut eu acolo și despre ce proiect era vorba. Le plăcea să fie fotografiați mai întîi pentru că le plăcea atenția pe care le-o acordam. Îi făcea să se simtă speciali, aleși. Se amuzau teribil să se vadă pe ecranul camerei de fotografiat, să se vadă pe ei, dar să-i vadă și pe prietenii lor.

Le-ați trimis fotografii printate?

Încă nu, dar le-am printat și le voi duce personal, pentru că intenționez să-i vizitez în curînd.

Cum trăiesc ei acolo? Cu ce-și ocupă zilele?

Starea instituțiilor este departe de ceea ce există în Europa de Vest. Internatele sînt adesea supraaglomerate și le lipsesc multe. Nu sînt prea multe de făcut în afara privitului la televizor sau a plimbării prin împrejurimi. Din ce cunosc, o mulțime de ONG-uri din toată lumea organizează vacanțe de vară pentru acești rezidenți și le aduc voluntari în fiecare an pentru a petrece timp cu ei.

Cu ce temeri v-ați dus prima dată acolo?

Din moment ce zone întregi din Belarus încă sînt contaminate radioactiv, am fost îngrijorată știind că voi petrece un timp acolo. Dar m-am ținut departe de acele zone, am evitat să mănînc alimente proaspete și am băut numai apă îmbuteliată. Cum eu sînt vegetariană, n-am consumat oricum nici un fel de carne, nici măcar pește. Pentru unii, toate aceste lucruri pot fi prea mult, dar eu am preferat să nu-mi risc sănătatea.

Spuneți-ne cîte ceva despre dvs. ca artist: este fotografia un hobby, o meserie sau o artă?

S-au împlinit deja zece ani de cînd sînt fotograf freelance. De cele mai multe ori lucrez la propriile mele proiecte. Să fii fotograf documentator sau fotojurnalist este un stil de viață, trăiești într-o poveste și asta îți ocupă foarte mult timp. Să faci fotografii poate fi un hobby, dar nu e cazul fotojurnalismului.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: J. Bronte, www.jadwigabronte.com