În ultimele zile am ieșit de vreo două ori în niște locuri verzi. Undeva în natură, nu într-o încăpere cu pereți verzi, mochetă verde și un bec verzui. Am ieșit în sfîrșit mai cu îndrăzneală din casă, mai departe decît Shop & Go-ul de la colțul străzii.

Adevărul e că pandemia, cel puțin pe unii dintre noi, ne-a transformat în pușcăriași. În autocondamnați la spații mici și închise. Precum și la mîncare lăsată în cutii maro de carton la ușă, de către curieri. Unii dintre noi ne-am autolimitat la spațiul mic, dar aparent sigur al propriului apartament. Mersul din sufragerie în bucătărie și apoi din bucătărie în dormitor, ca să nu mai spunem la baie, devenise o întreagă aventură. Era interesant să te muți de la laptop-ul aflat pe birou la telefonul situat pe noptiera de lîngă pat ca să te uiți pe Facebook, printre altele.

Acolo se petrecea un fenomen ciudat și destul de sinistru: erau, da, obișnuitele pisicuțe, floricele și bliduri cu mîncare făcută în casă, zguduitoarele apusuri și aiuritoarele selfie-uri din toalete. Dar, în același timp, perioada de pandemie a adus cu ea și textele cu adevărat dramatice (în anumite situații devenite tragice) ale celor care se îmbolnăveau de COVID-19 și își împărtășeau experiența asta cu tine pe Facebook. Era o senzație ciudată: în locul unde erai obișnuit să te zbengui în voie, în care totul era de joacă și de fațadă, te trezeai, deodată, nas în nas cu ceva din alt registru: unul grav și foarte din realitate. Era un șoc, cel puțin pentru mine a fost, la care nici nu știai cum să reacționezi: obișnuitele replici „drăgălașe”, fără sare și piper (în care oricine, oricît de oribil ar fi, e „superb” și orice petic de iarbă din fundul curții e o pajiște), parcă, totuși, nu funcționau în contextul în care moartea pîndea, pe undeva, după colț.

Noroc că cei mai mulți dintre cunoscuții mei care și-au narat experiența cu COVID-ul pe Facebook au scăpat cu viață. Atît cei care se plîngeau de lipsa de căldură și apă caldă din spitale, cît și cei care le mulțumeau doctorilor dedicați. Chiar și unii care negau existența COVID-ului și își proclamau zgomotos dreptul de a umbla liberi, adică fără mască, în locuri publice și aglomerate. În schimb, alții nu au avut nocorcul ăsta. Tot pe Facebook au început să apară, tot mai des în ultimul timp, poze cu oameni care au murit. Unele poze din cele mai optimiste, cu zîmbete și flori. Altele aproape nevăzute în fața unui lung text evocator. Problema a fost pînă ne-am învățat cu acest nou tip de ferpar (ferparele din România liberă de pe vremuri erau lecturile preferate ale bunicii mele, de acolo afla tot ce trebuia). Pînă ne-am prins că o poză, chiar veselă, precum în Cimitirul de la Săpînța, poate semnala o dispariție. Pînă ne-am dat seama că unele postări pe care le citiserăm nonșalant erau, de fapt, ultimele pe care o persoană destul de apropiată le postase înainte să nu mai fie printre noi. Pozele astea nu semnalau doar victime ale COVID-ului, ci oameni învinși de toate cele.

Mureau și-nainte, veți spune, și știm cu toții că așa e. Doar că acum moartea a fost mai vizibilă printre noi, ca-n Masca Morții Roșii a lui Edgar Allan Poe, și prezentă în locuri neașteptate. În cele ale leisure-ului și entertainment-ului. Acum, de cîte ori apare o poză nouă pe Facebook, am o tresărire. Mă uit mai cu coada ochiului, mi-e frică. Nu pot spune că nu m-am obișnuit cu poveștile astea horror, și mai ales triste printre noi, dar, totuși, pe drumul de la birou către dormitor aș vrea să mai receptez și altceva. Aș vrea să se schimbe cumva partitura, să vină și o bucată mai allegretto.

În afară de contactul cu foșnetul pungilor curierilor și de efervescența descoperirii unui produs în locul altuia – ce eveniment e cînd în loc de o pungă de lavete ți-a fost adusă una de cîrpe de praf... –, am constatat că cealaltă modalitate de evadare din acest joc posibil periculos e verdele. Desigur, mai întîi verdele văzut pe geamul generos, fie că e vorba de un pom sau de un petic de iarbă, ba chiar și de o liană sau de o iederă. Apoi, verdele modest, dar atît de necesar al celor două-trei plante ținute prin casă, cam chele din lipsă suficientă de grijă, cu pămînt prea puțin, ghivece prea mici și, totuși, verzi.

Și, în sfîrșit, verdele de afară. Al castanilor înfloriți în fața blocului, aliniați ca niște soldați în haine de sărbătoare. Iarba timidă de prin parcuri, plină, printre altele, de păpădii, din cele pe care le suflam în copilărie. Iarba dintr-un cîmp de pe undeva de lîngă București, unduind în bătaia vîntului și atît de înaltă încît aproape că te pierzi prin ea. Umbra copacilor înverziți din pădurea Băneasa, iarbă, mușchi, tufișuri, totul de un verde foșnitor. Chiar și salatele, usturoiul și leușteanul dintr-o grădină prietenoasă. Tot verdele ăsta, toată invazia asta de verde, toată împroșcarea cu o culoare pe care poate altătdată nici n-o prea luam în seamă (deși e culoarea ochilor mei) mi-a redat senzația de viață. Așa cum bine spunea o prietenă a mea: „În copilărie, eu mă jucam cu toate lucrurile verzi...”.