Tocmai am văzut cel mai recent Bridget Jones, Bridget Jones’s Baby (2016, Sharon Maguire, după romanul lui Helen Fielding). Și recunosc că am rîs destul de în hohote, împreună cu restul sălii pline. Nu neapărat pentru că filmul ar fi vreo capodoperă, ci pentru că era ce ne-am așteptat (ceilalți fani din sală și cu mine) să fie. Pentru mine și, cred, pentru destule doamne de vîrsta ei și a mea, Bridget Jones e Elizabeth Bennet a vremurilor noastre. Cu toatele am vrea un Mr Darcy, eventual precum Colin Firth, dar l-am vrea în condițiile noastre: și anume, așa cum chiar Mark Darcy i-a spus la un moment dat lui Bridget, unul care să ne placă așa cum sîntem. Pînă la urmă, și eroina lui Jane Austen voia același lucru de la Mr Darcy al epocii ei: își dorea un partener care s-o iubească pentru calitățile ei personale (spiritul, in­te­li­gența, umorul etc.) și nu pentru familia din care provenea.

Pentru epoca ei, Elizabeth era, desigur, avangardistă. Cine și-ar mai fi permis, pe vremea aceea, să refuze cererea în căsătorie a unui Mr Darcy? Bridget Jones, cea din prima carte a Helenei Fielding (Bridget Jones’s Diary) și din primul film, cu același titlu (2001, Sharon Maguire), e și ea o avangardistă a vremurilor de atunci (cele de acum mi se par, deja, altele față de anii 2000). În primul rînd, Bridget sfidează dorințele părinților ei și ale generației lor, pentru care singura formulă existențială e cea de cuplu. Ea apare, pe la toate reuniunile organizate de familia ei și prietenii lor, nu doar singură, ci și îmbrăcată neconvențional. Și, mai mult de atît, susținîndu-și modul de viață.

Modul de viață al unei femei interesate și de carieră, dar nu cu orice preț: avînd standarde morale (a se vedea scena din primul film în care pleacă de la editura la care lucra cînd relația cu șeful ei, Daniel Cleaver – Hugh Grant – se duce de rîpă). E adevărat, standardele ei morale le împletesc pe cele profesionale cu cele personale, dar asta nu mi se pare un păcat, ci o chestie normală, aș zice feminină (dacă nu mi-ar fi frică să fiu acuzată de sexism). Și fără să fie o workaholică, avînd prieteni cu care iese și bea.

Băutul ăsta, ca și fumatul, precum și mîncatul excesiv, atît de consemnat în celebrul ei jurnal, nu sînt, evident, doar niște excese fizice. Ele reprezintă gesturi de frondă la adresa convenționalismului unei vieți așezate, care să urmeze veșnicul pattern aparent ascendent: o carieră fulminantă însoțită de „întemeierea unei familii“. Să-ți permiți, femeie fiind, să bei pînă a nu mai ști de tine și să iei în greutate putea fi, măcar în varianta explicită și formulată, o noutate. Să-i dai papucii iubitului formidabil pentru că e imoral, pentru că nu e exact ce cauți, poate fi, iarăși, o noutate. De asemenea, să tratezi cariera mai aproape de cum se întîmplă lucurile în realitate, și nu într-o manieră idilică neverosimilă, era, iarăși, o premieră. Faptul că Bridget o dă în bară la prezentarea scriitorilor, atunci cînd e pusă să vorbească în public, sau se face de rîs la reportajul cu pompierii nu o face mai puțin credibilă ori mai puțin identificabilă cu cititoarele, ci dimpotrivă.

În Bridget Jones’s Baby, eroina apare într-adevăr schimbată: mai subțire, cu un look mai fanat, dar mai hotărît, cu o carieră de care pare mai sigură, dar și mai puțin dependentă, cu o serie de prietene noi, mai tinere și cu relații mai bune și mai tolerante (din partea lor) cu părinții. Felul în care se conturează dubla poveste de sex și dragoste, în care, în stil Mamma Mia, Bridget rămîne gravidă fără să se știe exact cu cine, e, iarăși o noutate. Bridget Jones se comportă cool în dificila situație, e adevărat, și cu ajutorul doctoriței impecabil interpretate de Emma Thompson, valorizînd copilul indiferent de cine e tatăl și indiferent dacă va rămîne cu vreunul dintre cei doi posibili tați.

Comportamentul ei îi face și pe cei doi (Colin Firth și Patrick Dempsey) să fie cît se poate de doritori de a-și crește copilul și de a fi alături, în toate felurile, de Bridget. Scena în care merg toți trei la spital e de-a dreptul înduioșătoare. De altfel, întregul film are drept caracteristică un fel de comic alternat cu romantism nu siropos, ci, pe alocuri, duios. Uneori am rîs cu hohote, alteori m-am înduioșat (totul în limite rezonabile, desigur).

Filmului i s-a reproșat – finalul de tip evident fairytale Bridget rămîne, cu nuntă, tot cu Mr Darcy, să-și crească, împreună, copilul comun. Dar, pînă la urmă, ce-i de reproșat aici? Bridget Jones a fost și este o Cenușăreasă contemporană amestecată cu Elizabeth Bennet. În ciuda emancipărilor ei sau, mai bine-zis, devierilor ei de toate felurile, își dorește tot finalul clasic al basmelor copilăriei și al romanelor siropoase. Pînă la urmă, își dorește un happy-end, care consonează, cred, și cu dorințele spectatorilor. Spectatori care, indferent de orientările lor sexuale ori ideologiile lor, știu de ce s-au dus la încă un Bridget Jones.