Într-o dimineaţă, am văzut cu ochii mei cum unul stătea în faţa unei maşini la semafor, la Universitate, şi parlamenta cu şoferul. Ploua mărunt şi gazele de eşapament stăteau la sol, în vălătuci sufocanţi. La verde, maşina a dat să plece, dar omul a rămas ferm pe poziţii, ca în Piaţa Tiananmen. Pe celelalte benzi, coloanele de autovehicule s au urnit. Din spatele maşinii blocate au început să urle claxoanele. Aceasta a mai făcut o tentativă de pornire, mai fermă, dar omul s-a lăsat pe capotă şi s-a agăţat de ştergătoare. N-aş fi presupus niciodată că maşina va pleca împreună cu cetăţeanul agăţat de ea, dar acest lucru s-a întîmplat. Urmăream scena de la volanul propriu, cam la cincizeci de metri în spate, atent şi la trafic. La semaforul de la Romană, coloanele au oprit din nou, iar Omul Păianjen a început să vocifereze. Situaţia intrase într-un normal dement. La verde, maşina a pornit din nou, spre Piața Victoriei, şi nu am mai ştiut ce s-a întîmplat pentru că eu am făcut dreapta. Apoi am aflat din ziar că şoferul care circula cu oameni pe capotă îl atinsese pe celălalt, îi şifonase maşina şi nu se dăduse jos, nici nu oprise. Prin urmare, păgubitul îşi propusese să nu-l lase să plece şi-şi riscase viaţa, dispus să moară cu dreptatea în mînă. Aventura a fost oprită de un echipaj în civil care se afla întîmplător, în trafic, lîngă cele două fiinţe care, cumva, îşi pierduseră busola, asemeni balenelor care eşuează pe plaje boreale.

Oraşul, cu gazele lui ucigaşe, cu aburii săi pestilenţiali care se înalţă viguros din canale în lumina anemică a dimineţilor de iarnă, cu mirosurile fermentate ale demisolurilor abandonate, pune stăpînire pe locuitori aşa cum emanaţiile de sulf de la Delfi o inspirau pe Pythia să prevadă cu neclaritate viitorul. Îi isterizează, în special dacă se află la volan. În troleibuz e mai bine. Adică se ceartă oamenii şi aici, nu e că nu se ceartă, dar nu se agaţă de ştergătoare, pentru că sînt prea sus, iar troleibuzul are faţa cumva dreaptă, nu poţi să te aşezi pe ea. Dar ce ţi aud urechile în troleibuz nu poţi reproduce. Asta pentru că aici oamenii au mai mult timp, pot deveni creativi, nu e ca la volan, că nici nu apuci bine să-l spurci pe celălalt şi hop, se face verde şi trebuie să pleci. Sau celălalt, laş, face dreapta şi dispare! Nu, în troleibuz adversarul nu are scăpare pînă la prima, iar dacă prinzi şi un semafor, al tău e! Îi zici de mamă, rude, stele şi sfinţi, pînă i se înnegresc urechile şi îi cad, cangrenate, prin sacoşele bunicilor îngrozite, dar nu-i bai, că nici el nu tace, dacă ar tăcea poate că l-ai ierta. Oricum, bunicile au auzit destule la viaţa lor, n-o să moară dintr-o înjurătură…

Uneori se ajunge la bătaie, pe bune, ca atunci cînd o doamnă rafinată a început să fumeze o ţigară electronică, iar un bătrîn care, în tinereţe, apărea în fotografiile cu primul troleibuz MTB 82D din Bucureşti, de fabricaţie sovietică, a început să-i aplice doamnei croşee iscusite, urmate de combinaţii creative de directe şi upercuturi, ţinîndu-se, totuşi, de bare şi încercînd să o ajungă peste doi-trei călători, să-şi fructifice alonja superioară, deşi nici doamna nu stătea degeaba, răsucindu-şi poşeta ghintuită ca pe un buzdugan de luptă şi lansînd nişte invective suculente printre eschive. Bătrînul era voinic, dar îi lipsea viteza de execuţie, iar doamna profita de asta, ca şi de imprecizia tirului. În final s-a ajuns la remiză, adică nu a cedat nici unul.

Orişicît, atunci cînd te dai jos din mijloacele de transport în comun, realitatea de pieton îţi arată rictusul reclamelor gigantice, lăţite peste faţade care supurează bucăţi de tencuială. Feţe fericite privesc languros spre recipiente cu lichide pe care, dacă le tragi la canal, schimbi clima. Tineri grăbiţi, cu căştile în urechi, merg ca tramvaiul pe şine, privind în telefon. Se uită urît, pe sub sprîncene, la pokemonii care nu se mişcă din drum. Trebuie să-i fereşti, ca să nu-ţi iei un perdaf fin, mai inteligent decît tine, de genul „Mă iertaţi că nu m-aţi văzut!“, care să te umple de ruşine şi să te facă să arăţi ca un sociopat care umblă pe stradă fără să comunice şi se uită la alţii în loc să-şi vadă de telefonul lui. N ai curaj să zici nimic, pentru că s-ar putea afla că nu ai Instagram, dar asta nici nu ar fi o problemă mai mare decît sacul cu moloz care cade de la etajul unu, împrăştiind un nor de praf alb, înecăcios. O bandă galben cu negru sugerează să ocoleşti pe stradă, printre maşinile în mers, pentru că se lucrează. În blocuri oamenii sparg, la concurenţă cu posesorii de reţele, de fiecare dată cînd se schimbă gama la faianţă în magazinul de bricolaj, într-o frenezie demnă de ritualurile dionisiace. Cei mai inventivi raşchetează, pentru că ştiu că zgomotul poate fi asociat cu freza dentistului, iar asta îi tulbură pe vecini mai rău decît barosul, că doar nu le-a muiat nimeni oasele, ca să ştie să se teamă!

Prin ferestrele deschise, odată cu zgomotul demoniac pe care Dante doar l-a intuit, se pogoară peste al cincilea cerc al Infernului bucureştean o ninsoare blîndă de glet şlefuit, albă şi purificatoare, liniştitoare şi molcomă, care acoperă lent expiaţiunile zilei… 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Robert Anders, flickr