Zilele trecute mă uitam pe un canal TV și urmăream cu interes un documentar despre China prezentului. În contextul dezbaterii despre un sistem de sănătate, cel chinez, prăbușit în fața sutelor de milioane de cereri, autorii documentarului descriu faptul că există o pătură socială care pur și simplu nu are acces la servicii medicale din cauza lipsei asigurărilor, dar și din cauza barierei financiare impuse de sistem. Ne este chiar descris și arătat modul în care familiile sărace stau la poarta spitalelor cu bolnavii lîngă ei și cerșesc pentru a putea intra cu bolnavul în spital. Imaginea este sinistră și-mi amintește faptul că bătălia cu sărăcia este, de fapt, marea bătălie pentru demnitate umană. Aici nu mai contează dacă ești liberal, socialist sau conservator. Împotriva sărăciei trebuie să facem front comun. Din păcate, și la noi se vorbește tot mai puțin despre sărăcie, chiar dacă la putere se află un partid care se reclamă a fi social-democrat. De fapt, în realitate nu are nici o doctrină la bază, dar asta este deja o altă discuție. Dacă ne vom mărgini la a arunca cu ajutoare sociale înspre cei săraci nu vom combate niciodată sărăcia pentru simplul motiv că ea aduce și degradarea umană, iar pe acest fond, are o capacitate perversă de autoîntreținere. Combaterea sărăciei presupune programe pe termen lung, educație, locuri de muncă, viață socială și nu bani puși în buzunarul omului sărac și degradat. Acum are acești bani și tot acum nu-i mai are, pentru că și-a cumpărat alcool sau țigări.

În mod cert, nu putem discuta despre demnitate umană în lipsa unei minime stări materiale. Există un prag suportabil dincolo de care omul nu mai are un comportament uman. Pragurile sărăciei sînt calculate și luate în discuție în deciziile managementului politic modern. Nu putem discuta despre confort social decît prin situarea colectivității respective deasupra acestui prag. Dacă marea majoritate a populației este săracă, atunci oamenii vor fi umili și caracterul lor va fi deviat. Ei se vor comporta nu ca niște ființe demne, ci pur și simplu ca niște oameni săraci, cu probleme și preocupări specifice. În lipsa celor minim necesare traiului, banii pot deveni o obsesie periculoasă. În același timp, este de observat cum foarte mulți dintre semenii noștri, crescuți și educați în sărăcie, deprind comportamente deviante legate de bani și gestiunea banilor. De cele mai multe ori se situează la poli opuși, devenind ori indiferenți față de bani, ori prea preocupați de bani și prea lacomi. Numai dincolo de asigurarea nevoilor de bază, chiar fiziologice, ființa umană poate aspira la ceea ce numim fericire (un echilibru stabil, pozitiv și de lungă durată, în raport cu sine și cu lumea). În afara acestor nevoi, de hrană, de medicamente, de căldură, de minim respect social, adică de integrare într-o anume colectivitate, ființa umană este profund alienată. Aici socialiștii au avut dreptate. Lipsurile produc nefericirea în mod natural. Capitalismul a reușit să despartă omul de aceste preocupări, astfel încît lumea în care trăim să nu mai poată fi considerată o lume a lipsurilor. Abraham Maslow a creat celebra piramidă a nevoilor umane. Conform teoriei sale, ființele umane nu sînt cuprinse sau atrase numai de forțe mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive necunoscute. Motivația apare în urma unor nevoi nesatisfăcute, drept care nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se ajunge la cele superioare. Aceste nevoi sînt, în ordinea urgenței lor, cele biologice, de siguranță, nevoile sociale, nevoia de autorealizare, nevoile spirituale. După cum se vede, omul evoluează de la instinct către o ființă evoluată în funcție de nivelul de satisfacere a fiecărei trepte. Nu putem discuta despre fericire decît odată cu atingerea ultimei faze, a împlinirii de ordin spiritual. Pînă atunci omul se află în procesul firesc al căutării. Este de la sine înțeles că bogăția este o premisă a fericirii, ea este, așa cum spuneam, condiția obligatorie, dar nu și suficientă.

A te îmbogăți nu a fost dintotdeauna un lucru acceptat social. Capitalismul a democratizat viața economică, permițînd oricui este capabil să încerce a accesa bogăția și nivelul de trai superior. Deși oamenii sînt diferențiați de bogăția lor din vremuri imemoriale, creștinismul nu a încurajat achiziția fără limită a bunurilor, cel bogat nefiind un personaj biblic demn de urmat. Chiar gîndirea filozofică precreștină, reprezentată mai ales de către filozofii greci, nu încuraja achiziția fără măsură a bunurilor materiale. Aristotel arată că „celor bogați în bani le lipsește adesea hrana necesară deși este ciudat ca bogatul să moară de foame cu toate că posedă bani“ (Aristotel, Politica, Editura IRI, București, 2001, p. 59). Pofta nesătulă de cîștig era personificată de Midas, în fața căruia, din cauza căutării permanente a profitului și a cîștigului, toate bunurile se prefac în aur. Filozoful grec desparte activitatea economică în două părți, și anume în „bogăție“ și „arta achiziției de bunuri“. Cea de-a doua este neutră și se desfășoară doar pentru a asigura oamenilor cele necesare traiului, iar prima este o activitate condamnabilă, în care omul dorește și obține mai mult decît are nevoie pentru a trăi. A produce pentru familia ta era o activitate economică onorabilă, iar comerțul, adică producția pentru schimb, nu era o activitate onorabilă. În context este sesizată în mod corect capacitatea comerțului de a produce bogăție fără limită: „De aceea sînt îndreptățiți în căutarea lor cei care disting bogăția de arta achiziției de bunuri, căci arta achiziției de bunuri este diferită de bogăție în mod natural, prima se referă la administrarea familiei, cealaltă la producerea de bunuri comerciale (…). De aceea bogăția pare să se refere la bani, căci banul este elementul și limita schimbului. Iar bogăția care provine din arta achiziției de bunuri este lipsită de limită“ (ibidem).

Capitalismul a făcut un pas lateral față de judecățile pe care tocmai le-am evocat. El este mai degrabă o lume a judecăților practice. Capitalismul este o lume a finalităților și a efectelor așteptate. Niciodată nu a fost o lume a rețetei pe care cineva trebuia s-o respecte, iar altcineva trebuia să vegheze la respectarea ei. Poate tocmai din această cauză, în experiența trecerii de la socialism la capitalism, în ultimele decenii ale secolului trecut, unii au tot căutat o rețetă a succesului care nu se lăsa găsită. În mod clar, capitalismul nu este o rețetă a succesului în sine și au existat și încă mai există state capitaliste sărace. Dacă socialismul a însemnat mereu o stare de penurie și sărăcie, capitalismul nu înseamnă mereu o stare de bogăție. Știm cu exactitate că lumea românească, de exemplu, este încă o lume a căutărilor și că imposibilitatea de a ne desprinde de sărăcie poate compromite întreg efortul de democratizare în plan politic. Capitalismul în sine nu este o rețetă a bogăției. Lupta împotriva sărăciei este cea mai teribilă luptă pe care o poate duce un individ sau o colectivitate. În focul acestei lupte se pot crea sau se pot distruge oameni sau colectivități, indivizi și caractere. Aici se consumă energiile cele mai importante și apar cele mai mari angoase de tip social. Dacă privim în jurul nostru vom vedea că nu există rețete fixe, naționale, pentru combaterea sărăciei, după cum iarăși putem cunoaște foarte ușor experiența altor state. Este vorba, în esență, despre muncă și cultul muncii, dar nu numai atît. Aveam un vecin în copilărie care, atunci cînd nu avea ce face, muta dintr-un loc în altul al curții tot felul de acareturi. Omul muncea, dar nu progresa, obiectele din jurul său fiind mereu aceleași. Efortul trebuie dublat de inteligență și deschidere, și mai ales trebuie susținut pe generații și generații. De asemenea, nu există creație și mobilizare de energie în afara interesului individual-egoist. Omul nu se încadrează într-un angrenaj dacă nu i se permite atingerea țelurilor proprii. Din această cauză, socialismul nu a reușit și nu avea cum să reușească în lupta cu sărăcia.

După mii de ani în care sărăcia era considerată un dat social, azi am reușit să mai facem cîte ceva și în acest domeniu. Lumea modernă se bate cu sărăcia și săracul de aici este mult mai bogat decît săracul din statele sărace. Cea mai sigură soluție de combatere a sărăciei este producerea și difuzarea prosperității și educației. Locul de muncă bine plătit și educația sînt rețete sigure. Numai că, în practică, lucrurile se complică infinit de mult. Statutul de sărac este ca o povară. Așa cum bogăția se transmite, „se ia“ prin contagiune în sistemul social, tot așa și sărăcia se poate lua foarte ușor. Din această cauză, a fi bogat sau a fi sărac, în lumea contemporană, atît ca națiune, cît și ca individ, înseamnă a fi dincolo sau dincoace de o linie de demarcație foarte fină, chiar invizibilă. Sărăcia dezumanizează, alterează personalitatea umană, mutilînd-o definitiv. Oamenii care nu dispun de baza elementară a existenței lor se comportă alt-fel decît ceilalți. Șansa lor de a răzbi în viață este mult mai redusă și, din această cauză, acești oameni caută drumuri scurte spre realizarea de sine. O carieră normală, care să le permită accesul la o viață cu minime satisfacții, este imposibilă. Din această cauză, omul sărac este prietenul infracționalității, al indiferenței și al degradării umane. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: Adevarul.ro