Am descoperit, așa, din mers și treptat, că există gesturi care cîndva erau atît de importante, esențiale, aș zice, și care acum abia dacă mai contează. Precum și altele care în alte vremi erau, să nu zic interzise, dar sigur blamate și pe care acum poți să le exersezi liniștit. Și nu doar pentru că tehnologia a avansat și anumite lucruri se fac pur și simplu diferit, ci pentru că mentalitățile s-au schimbat, slavă Domnului.

Să nu începem cu chestiuni complicate precum sexul ori credința. Deși, dacă ar fi să mă pornesc, aici nu m-aș mai putea opri. Pot doar să-mi reamintesc unul dintre sfaturile fundamentale ale bunicii mele către mine, pe cînd eram adolescentă și-ncepusem să mai ies prin lume: „Să nu lași, mamă, vreun bărbat să profite de tine“. Această formulă mi-a rămas prin fundul creierului pînă-n ziua de azi: pe de o parte, pentru că țineam foarte mult la bunica mea și, pe de alta, pentru că, deși suna ciudat, multă vreme chiar am luat-o în seamă. Da, spaima de o sarcină nedorită în perioada în care avorturile erau interzise e unul dintre motive. Dar pînă să conștientizez asta, mentalitățile epocii și ale lumii în care am trăit au contribuit din plin la susținerea acestui tabu.

În primul rînd, ca adolescente ne-am maturizat tîrziu. Școala Centrală, fostă „Zoia“, despre care am scris în numărul precedent, a contribuit suficient la asta: cum spuneam, trăiam acolo într-o lume ireală. Băieții erau niște ființe rare, cu care, dacă voiai să interacționezi, trebuia să faci niște eforturi formidabile, care te destabilizau și te deturnau de la examenele grele pe care le aveai de dat. De asta era mai bine să visezi la ei și să-ți trăiești idila în imaginație sau la sfîrșitul caietului de engleză, unde scriai „I love you!“ de zece ori, de fiecare dată cu altă culoare. Sau să faci scenarii imposibile cu ei la cofetăria Casata de atunci, împreună cu alte colege – scenarii care semănau mai curînd cu niște subiecte de roman între SF și Harlequin.

Cînd aveam de-a face, în cele din urmă, și cu niște băieți normali, nici nu mai știam, trăind atîta în ficțiune, ce semnificație reală mai avea un gest sau altul. Cuvintele bunicii mele îmi răsunau în minte, chiar dacă nu explicit – ca un dangăt înăbușit de clopot necurățat de mult. Ele se împleteau cu alte povești horror din epocă, de pildă cu cea a unei colege care a rămas gravidă și a trebuit să treacă la seral de la zi, sau a unei alte colege care ridica mereu mobile și făcea efort fizic cu nemiluita, e clar de ce, totul pe fundalul gospodinelor epocii, al femeilor măritate comme il faut, cele care stăteau duminică noaptea să facă trei oale de mîncare cu multe zarzavaturi și puțină carne, care să ajungă pentru toată săptămîna – care păreau chiar mai înspăimîntătoare decît celelalte povești.

Pe acest fundal, cam fiecare gest amoros era bine delimitat și știam, ca fată respectabilă (!) din vremea ceaușistă, ce putea însemna. Sărutul părea să fie OK și încă alte cîteva. Tot ce depășea sfera asta devenea dubios și amenințător: cine știe la ce putea duce?

Desigur, exagerez ușor, voit. Dar nu în totalitate. Lipsa de educație sexuală amestecată cu bau-baurile epocii ne-au făcut, ca adolescente, cum spuneam, respectabile (ce ridicol și absurd!) să batem cîmpii cu grație. Țin minte că la orice prostie îl întrebam pe tatăl meu, cu care discutam orice, dacă pot rămîne gravidă. El rîdea și-mi spunea de Fecioara Maria…

De vreo două ori mi s-a întîmplat, însă, pe fondul acestei crase inculturi într-ale feminității în devenire, să mă aflu în situații care azi s-ar putea considera periculoase. Nu s-a întîmplat nimic nelalocul lui (pe linia principiilor bunicii mele), pentru că fiecare dintre cei doi a constatat cît de out eram.

Dar am căzut fix în capcana în care nu-mi doream să cad: cea a gesturilor importante care acum sînt anacronice. Cînd am început să scriu articolul mă gîndeam mai curînd la cele mărunte: faptul că, de pildă cînd, pe vremea de atunci, tatăl meu cumpăra mîncare semipreparată de la celebra Gospodina, toată familia îi sărea în cap și se uita la el ca la un ciudat – iar acum toate supermarket-urile au și varianta asta, ca să nu mai vorbim de take away-ul de la restaurante și fast-food-uri; mama mea făcea friptură la grătar pe care o mînca cu salată, pe vremea de atunci, cînd toată lumea gătea cu excedent de sos, și era considerată, din nou, ciudată; tot ea folosea cosmetice, ce putea pe vremea aia, făcea tot soiul de proceduri ca să se țină în formă, echivalentele spa-urilor de azi, și iarăși vocile feminine malițioase din jur o considerau exagerată și luxoasă; în cercurile din jurul nostru se citeau, printre altele, cărți de ezoterism și spiritualitate, azi în mare vogă, dar, în general, la un nivel mai de popularizare decît atunci…

Dar despre acest tip de gesturi avant la lettre, cît și despre altele care, pe vremea de atunci, păreau indispensabile, iar acum sînt invizibile – altă dată.