Cînd, la jumătatea seculului al XIX lea, baronul Haussmann, proaspăt prefect al Senei, răvășea Parisul, nu puține au fost vocile care să l acuze de nechibzuință, de incultură, de rea-credință, ba chiar și de fraudă. Victor Fournel nu ezita să-l numească pe Haussmann un „Attila al linei drepte“, bănuind că axialitatea bulevardelor are mai mult de-a face cu fizica artileriei și traiectoria rectilinie a obuzelor destinate distrugerii cazematelor decît cu estetica urbană. Astfel, ideea de urbanism coercitiv a prins rădăcini, alimentată chiar de prefect, care mărturisea că dorește descurajarea „spiritului de dezordine“ parizian. Dimpotrivă, istoria avea să dovedească, în timpul represiunii brutale a Comunei din Paris, din 1871, că trupele generalului MacMahon au fost încetinite de tirurile comunarzilor doar pe bulevardele largi trasate de Haussmann și că asalturile versailleze au fost duse pe străduțele medievale, spărgînd pereții locuințelor și căzînd cu toată forța ofensivă în spatele baricadelor. Jules Ferry chestiona cheltuirea banului public prin ucigătorul pamflet Les comptes fantastiques d’Haussmann, diferența dintre conturile municipalității și poveștile cu zîne fiind pusă la îndoială cu vehemență. Charles Forbes René, conte de Montalembert, într-o alocuțiune legendară în Camera pairilor, denunța eliberarea pieței bisericii Notre-Dame, căci bisericile gotice nu sînt piramide, menite să fie văzute de la zeci de kilometri, de caravanele care străbat deșertul. Aspirația nestăvilită spre înalt, dăltuită în piatră, se relevă doar într-o piațetă mică, pe care ajungi pe ulițe strîmte și întortocheate, care nu te pregătesc pentru șocul psihologic al unei catedrale, în fața căreia ajungi inocent, dezarmat ca un copil, și mic, foarte mic. Contemplarea venerabilului edificiu de departe, micșorarea lui din pricina perspectivei îl golesc de sens și-i diminuează prestigiul.

Baudelaire scria „Lebăda“, deplîngînd schimbarea Parisului, plin de eșafodaje, praf, stive, palate și imobile noi, iar ­Éduard About își exprima teama că prefectul, într-un elan edilitar de neoprit, ar putea îndrepta însăși curbura jenantă a Senei.

Printre suporterii „artistului demolator“, cum se autoironiza Haussmann, Théophile Gau­tier saluta asanarea putreziciunii urbane a vechiului țesut delabrat al Parisului infracțional, cu celebrele sale ­Butte des Moulins, Buttes Chaumont, Butte Saint Roch, cu faimoasa „Curte a miracolelor“ descrisă de Victor Hugo, unde, departe de ochii poliției, orbii își recăpătau vederea, șchiopii echilibrul, leproșii fețele și orfanii părinții. Oricum, efortul asanării urbane, prin captarea izvorului Dhuis și aducerea apei potabile în oraș, a fost salutat de toată suflarea, mai puțin de tăbăcarii din La Bièvre, care se temeau că s-ar îmbolnăvi dacă n-ar mai bea apa Senei, unde deversau zilnic toate zoaiele de la spălarea și impregnarea pieilor, dar cu care se obișnuiseră de generații. Problema intelectualilor vremii era distrugerea patrimoniului medieval al orașului, deși Parisul trecuse prin două edicte regale, în 1604 și 1667, prin care clădirile trebuiau, obligatoriu, tencuite, pentru reducerea riscului de incendii, asemeni acelora care aveau să mistuiască Hôtel-Dieu în 1718, 1737 și 1772.

Deși demolarea orașului medieval părea o axiomă a restructurării urbane, urbaniștii vremii au încercat salvarea cît mai multor clădiri și străzi care conservau arhitectura veche. Astfel, Rue du Grenier sur L’Eau, Rue Volta, Rue Saint Denis, Rue des Lombards, Rue Sauval, Lanneau, Montmorency, Grands-Augustins, Huchette, Ursins, Quincampoix, Bailleul, Mouffetard, Rollin, Tournefort, Boulangers ș.a.m.d. păstrează mai departe construcții venerabile. Salvarea bisericii Saint-Germain L’Auxerrois a fost posibilă tocmai pentru că prefectul protestant nu a dorit ca demolarea acesteia să pară o vendetta peste secole în contul Nopții Sfîntului Bartolomeu cînd, la biserica Saint Germain, au răsunat clopotele masacrării hughenoților, în 1572.

Probabil că una dintre cele mai grave erori ale sistematizării Parisului a fost demolarea locuințelor din Île de la Cité și construirea de edificii publice, ca Prefectura Poliției și sinistrul Hôtel-Dieu care, inspirat de palatul lui Dioclețian de la Split, seamănă, de fapt, cu o imensă morgă. Acest lucru a generat depopularea progresivă a insulei. De la 15.000 de locuitori în 1858, numărul de rezidenți ai vetrei Parisului a coborît la 1327 în 1999.

Împlinind dezideratele prefectului Rambuteau de a aduce apa, lumina și umbra în oraș, Parisul a devenit, prin eforturile baronului Haussmann, o urbe a parcurilor pentru toţi, a apei şi utilităţilor, a salubrităţii, dar, mai mult decît atît, și mai important, a devenit Parisul axiomatic, Parisul raţiunii şi luminilor, Parisul care l-a facut pe generalul Dietrich Hugo Hermann von Choltitz să nu l distrugă la 23 august 1944, deși primise ordin de la Hitler, dinamita fusese armată în jurul monumentelor importante și la pilonii podurilor, iar soldați germani disciplinați nu așteptau decît confirmarea lui. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.