Pe 15 ianuarie am sărbătorit ziua lui Eminescu și a culturii naționale, ca mai toată lumea, pe Facebook. Habar n-am ce ar fi gîndit poetul și alții asemeni lui dacă ar fi știut, printr-o minune, că în anul de grație 2019 nu prea vor mai exista gazete „pe hîrtie“ în care să scrii opinii respectabile (noroc că încă mai există Dilema veche!) și că oamenii, respectabili sau nu, își vor da cu părerea și vor recita poezii în eter (nici nu știu cum ai putea să explici ce înseamnă spațiu virtual unuia din secolul al XIX-lea). Mă amuză cum, în astfel de zile „importante“, un site de socializare și de flecăreli superficiale începe să se ia în serios, se îmbracă într-un festivism naiv, în cel mai bun caz se transformă într-o bibliotecă virtuală, efemeră, de poezie. Așadar, pe 15 ianuarie am recitit pe Facebook poezii pe care le știam din clasa a IV-a și poezii pe care nu le știam deloc, am asistat la mici omagii de toată jena, dar mai ales am urmărit încercările unora sau altora de a aduce un Eminescu deja „fumat“ în epoca modernă, de a ni l (re)adapta timpurilor noastre. Prin caricaturi, glumițe, fotografii prelucrate în Photoshop, dar mai ales prin discuții despre cum să facem ca Eminescu, în calitate de poet național și autor canonic, să nu-i mai „terorizeze“ pe copiii de vîrstă școlară. Acestea din urmă au început să mă intereseze pentru că deja căpătau profunzime și pentru că vorbim și despre un sistem educațional, nu doar despre Eminescu.

Dacă stau să mă gîndesc bine, nu m-a „terorizat“ deloc Eminescu nici în gimnaziu și nici în liceu, au fost alți autori canonici cu care m-am luptat la propriu, printre care Creangă, cu regionalismele sale nepotrivite pentru vîrstele mici, Sadoveanu, cu descrierile sale interminabile (oricît m-am chinuit, n-am reușit să citesc Frații Jderi, care, culmea, e un roman „de aventuri“ sau cel puțin așa ne-a spus proful de română ca să ne convingă să-l citim). M-au chinuit și Nicolae Filimon cu ciocoii săi vechi și noi, pe alocuri chiar și Slavici, iar dintre poeți, Ion Barbu mi s-a părut cumva interesant, dar de neînțeles (apropo, aș vrea să întîlnesc un profesor de română care știe să „predea“ Barbu într-un mod atractiv unor copii de 16 ani). Pe Eminescu nu l-am iubit neapărat, însă mi s-a părut „digerabil“, cu teme poetice ușor de identificat și cu versuri melodioase, ușor de reținut pentru ca, la teză, să poți da regulamentarele citate. De ce digerabil? Pentru că înclin să cred că nici un elev nu se va îndrăgosti iremediabil de un autor canonic român în ac­tualul sistem de învățămînt (sau cei care, totuși, au reușit ulterior, i-au descoperit altfel, nu la școală). Sistemul în sine imprimă autorului o rigiditate, oricît de ­cool, de genial ar părea acesta, îl bagă într-o ecuație (iar literatura chiar nu e matematică) – s-a născut, copilăria poetului s-a petrecut într-un cadru idilic, natural etc. etc., a scris, a murit, iar „opera“ în sine este prea mare, prea complexă, prea atotcuprinzătoare pentru un elev prea mic, prea neînsemnat din clasa a VII-a, să zicem. Astfel, autorul nu doar că nu mai este un personaj prietenos pentru copil, un om ca toți oamenii, ci chiar ajunge să-l înspăimînte de-a dreptul. Iar „opera“ respectivă nu doar că nu se poate discuta la liber sau interpreta (doar s-au scris deja tomuri de analiză literară pe marginea ei, oameni serioși au muncit la ele), e musai să fie la rîndul ei încadrată în niște tipare și înțeleasă conform unor algoritimi deja bine stabiliți. Că doar la Capacitate și la Bac – cele două gogorițe ale vieții de elev – se punctează algoritmul, rezolvarea ecuației, nu creativitatea. Cum poți puncta creativitatea cînd tu, profesorul evaluator, ești doar un păstor al frazelor despre autor și despre operă scrise de alții?

În fine, complicată problemă, iar vina nu este doar a profesorilor, este și „vina“ autorilor (deși cei mai mulți sînt oale și ulcele, săracii!) care nu și-au imaginat niciodată că vor ajunge în ma­nualele de limba și literatura română ale generațiilor ce vor urma. Și, cu tot respectul, unii dintre ei nici nu (mai) au ce căuta acolo. În fond, nu pentru asta au scris ce au scris, nu asta i-a mînat pe ei în luptă. Că și-au cîștigat un loc (binemeritat sau nu) în istoria literaturii române e una, dar să devină „obiect didactic“ este cu totul altceva. Nu orice sau oricine poate fi „predat“ la școală.

Dar să revenim la Eminescu. Pe la finalul clasei a X-a, în vreme ce colegii mei care voiau să dea la ASE sau la Medicină se săturaseră deja de Eminescu, era un overdose pentru ei, mi-am dat și eu seama că e un pic cam mult. De vreo două trimestre, numai Eminescu și iar Eminescu, ba „Floare albastră“, ba „Luceafărul“, ba „Scrisoarea III“. Simțeam nevoia și de altceva, așa că în momentul în care am trecut la Bacovia a fost o binecuvîntare și am căpătat brusc o mare simpatie față de acest poet, pe care i-o port și în ziua de astăzi. Pe de altă parte, o adolescentă rebelă care se vrea alfel decît ceilalți, dintre un romantic și un simbolist, mereu va alege simbolistul. Totuși, îmi doream să-mi pice Eminescu la Bac. Pentru că am avut noroc cu un prof de română destul de atipic, un personaj cu totul special, care mai mult povestea despre Eminescu decît preda, rețineam „comentariile“ direct din clasă, nu trebuia să învăț practic nimic, doar niște versuri. N-o să uit niciodată ora aceea de română în care proful a năvălit în clasă într-o cămașă verde (era legionar) și a început să recite cu patos „Doina“: „Copii (mai degrabă loazelor cred că a zis, așa ne zicea el în glumă), asta e o poezie a lui Eminescu care nu e în programă, dar trebuie să o știți!“ Show-ul lui m-a impresionat atît de puternic încît și acum știu jumătate de „Doină“ pe de rost, deși poezia, mie personal, nu-mi spune nimic. În ora următoare am revenit la recitări cuminți și la poezii „care ar putea să ne pice la Bac“. În timp ce îl tot buchiseam pe Eminescu, în manualul de limba engleză, cred, am dat peste o poezioară de doar patru strofe care începea cam așa: I wandered lonely as a cloud / That floats on high o’er vales and hills, / When all at once I saw a crowd,/ A host, of golden daffodils. Poezia îi aparținea unui domn care se numea William Wordsworth și care, din cîte am priceput eu, era tot un poet romantic, care a murit exact în anul în care se năștea Mihai Eminescu. Mi-a plăcut la nebunie fără să-mi dau seama de ce, mai ales că nu înțelegeam perfect limba, însă îmi plăceau cadența ei, modul în care curgeau cuvintele unul după celălalt și cum te învăluiau, cum te încălzeau pe dinăuntru ca și cum ai fi stat pentru prima dată pe un șezlong, la soare, în prima zi primăvăratică a anului. După atîta Eminescu, poezia aceea a fost ca o gură de aer dintr-o altă lume. M-a urmărit ani în­tregi, mă urmărește și astăzi pentru modul în care am descoperit-o de una singură, o recit prin casă atunci cînd sînt tristă și mă înveselește. Tîrziu, mi-am dat seama că narcisele domnului Wordsworth îmi dăduseră ceea ce orice poezie de valoare ar trebui să ofere cititorului – o stare. Și ceea ce nu obținusem niciodată, din păcate, la orele de limba și literatura română. Nu mi-a picat Eminescu la Bac, ci o analiză comparată între proza fantastică a lui Mircea Eliade și cea a lui Vasile Voiculescu – am luat 8 pentru că am scris „de la mine“ și am fost depunctată pentru creativitate, iar colegii mei care dădeau la Medicină și la ASE și au copiat de prin manuale și caiete de comentarii au luat 10. Dar lasă că mi-am scos pîrleala și am luat 9,50 la matematică, unde eram bîtă, dar am copiat la rîndul meu după colegul din față. Și uite așa am intrat în viață trișînd, deformată de un sistem de învățămînt din care n-am priceput nimic, butA poet could not but be gay, In such a jocund company.