De cîți prieteni avem nevoie?

Publicat în Dilema Veche nr. 815 din 3-9 octombrie 2019
De cîți prieteni avem nevoie? jpeg

În urmă cu aproape zece ani, cînd părinții mei s-au mutat definitiv din București, alegînd un loc mai liniștit și cu aer curat, „un mic paradis“, cum zice cîteodată taică-miu, nu s-au gîndit că își vor lua rămas-bun și de la prietenii pe care îi aveau. Desigur, țin legătura constant cu ei, mai ales pe Facebook, își dau like-uri reciproc la tot felul de postări, cu cîțiva dintre ei vorbesc uneori la telefon, în special de zilele onomastice, „mă bucur că te-am auzit“, spun de fiecare dată la finalul convorbirii, prietenii din București promit că o să-i viziteze „la țară“, mai exact la 100 de kilometri de marele oraș, dar nu se întîmplă aproape niciodată. Mama are o prietenă care e plecată de mulți ani în Canada cu care mai vorbește pe Skype, de fiecare dată cînd mă nimeresc pe acolo și trag cu urechea, o aud doar pe prietena de peste mări și țări plîngîndu-se de boli, de prețuri și servicii, de singurătate, mama e doar un bun ascultător din România. Pe vremea cînd locuiau în București, mi-i amintesc pe părinții mei ca pe niște oameni de gașcă, mama cel puțin e extrem de sociabilă, îi place să fie înconjurată de lume. Aproape săptămînal mergeau în cîte o vizită sau primeau cîte o vizită, de ieșit în oraș nu prea ieșeau din proprie inițiativă pentru că generația asta a lor nu prea are obișnuința „ieșitului“, însă dacă cineva le făcea o propunere, nu refuzau niciodată. Acum, la ei, la Breaza, nu mai vine aproape nimeni, deși spațiul de primit vizite e mult mai generos decît în apartamentul de pe Calea Moșilor, și nici nu au reușit să-și facă noi prieteni acolo, deși jumătate de localitate e populată de tot felul de cupluri de bucureșteni „retrase“ asemeni lor. Fiecare cuplu în bula lui, probabil. Cu „băștinașii“ nici nu se pune problema de împrietenire – unii sînt oameni de treabă, la propriu, adică profită de bucureșteni ca să mai repare cîte un acoperiș, cîte un gard și să se aleagă cu un mic cîștig, alții nu-i suportă pe venetici și-i privesc cu o superioritate primitivă, „nu-s de p-acilea, nu e de-ai noștri!“. Noroc că se au unul pe altul, mă gîndesc cîteodată și într-adevăr e un mare noroc cînd partenerul de viață îți este, în același timp, și un foarte bun prieten. Ai mei nu se plictisesc unul cu celălalt și duc o viață bună împreună, însă mama tot mi se plînge cîteodată la telefon: „Toată ziua sînt numai eu cu taică-tu… sîntem foarte singuri!“. Mi se strînge inima, apoi începe să-mi povestească altele, lucruri mărunte care umplu de fapt viața noastră, a tuturor, și îmi trece.

Conceptul de prietenie s-a schimbat sau mai degrabă s-a deformat în ultimele decenii. Mediul virtual încurajează prietenia, sîntem în fiecare zi conectați cu sute, cu mii de „prieteni“ pe care abia dacă îi cunoaștem. De fapt, asta a reușit Facebook, aici e „inovația“ – a ridicat un simplu contact la un nivel superior, cel al prieteniei. Mă amuză clipurile naive de tipul „Sărbătorește prietenia!“ care de obicei sînt share-uite. De pildă, prietenia dintre mamă și fiică, una care a început de fapt din viața intrauterină. Prietenia cu o persoană publică, o vedem la televizor sau îi citim cărțile, n-am abordat-o niciodată, dar ne e „prieten“. Prietenia între elevi și profesori. Sau, de ce nu, trainica prietenie cu „Filmări nunți“ sau cu „Lustre candelabre“. Prietenia de cinci ani între doi prieteni reali, cu comentariile aferente: „De fapt, ne știm de vreo douăzeci!“. Dar ce mai înseamnă prietenia adevărată?

Fac parte dintr-o generație care a învățat primele noțiuni despre prietenie din cărți precum Singur pe lume de Hector Malot, mai tîrziu chiar din Toate pînzele sus! (să mergi pînă la capătul lumii ca să-ți salvezi un prieten!) sau Cireșarii. Adică prietenia e pe viață și pe moarte. La 20 ani, îmi închipuiam că prietenul e acela care te scoate din orice necaz, îți rezolvă orice problemă, știe să te asculte, nu doar să vorbească despre sine, simte cînd ceva e în neregulă cu tine, îți împrumută bani atunci cînd n ai ce mînca, îți deschide ușa la orice oră din zi și din noapte. Trebuie să recunosc, n-am avut niciodată un astfel de prieten. Viziunea romantică mi se pare la fel de lipsită de conținut ca și „prietenia“ virtuală sau poate că pur și simplu n-am avut eu noroc. Anii de gimnaziu și de liceu mi i-am petrecut în căutarea „celei mai bune prietene“, că așa era la modă atunci, așa o fi și acum? La un moment dat ți se părea că ți-ai găsit una și, dacă erați colege de clasă, ți-o făceai colegă de bancă, stăteați împreună non-stop pînă cînd nu mai aveați ce să vă mai spuneți, vi se făcea lehamite una de cealaltă, urma inevitabil trădarea, apărea peste noapte o altă „cea mai bună prietenă“. În liceu, prieteniile dintre fete erau chiar mai triste de atît, îmi amintesc fragmente din sute, mii de discuții sterile cu „Trebuie să slăbesc, fată!“, cu „Crezi că mă place X?“, „Parcă s-a uitat în pauză la mine“, „Sau la tine?“, „Ce bine arăți azi, fată, să mor io!“. De atunci, am început să mă feresc oarecum de prieteniile cu și între femei, cîteodată mi se pare că nu există o formă mai superficială de prietenie, îmi repugnă formula exclusivistă „ca fetele“ și adunările formate exclusiv din femei, e ceva artificial acolo, niște frustrări neexprimate, nimic nu se zice direct, pe față, mereu vor fi niște dedesubturi, dar se păstrează aparențele, totul e roz și e fluffy, nu pot face tot acest balet, mă obosește. Dar, din nou, poate nu am avut eu noroc – cunosc fete/femei care sînt prietene de-o viață, se înțeleg la fel de bine ca la început, nu s-au săturat una de alta, „trădarea“ nu pîndește din umbră. Însă adevărul este că femeile pe care le consideram prietene mi-au dat-o cel mai tare la gioale, ca să folosesc un limbaj din celălalt spectru, căci nici cu prieteniile între bărbați nu mi-e rușine, cu băutele și hăhăielile lor, cu „El este fratele și tovarășul meu!“. Oare prietenia aia „adevărată“ nu are gen?

Pe vremea cînd încă mai aveam o viziune romantică asupra prieteniei, aveam și mulți prieteni, cînd ajungeam vara în Vama Veche, de pildă, mă îmbrățișam cu jumătate din populația de acolo. Ce s-a ales de prietenii mei de atunci? De unii nu mai știu nimic, despre alții mai aflu cîte ceva tot de pe Facebook, le văd pozele cu copiii, cu pisicile, cu vacanțele. Cîteodată ne mai apucă nostalgia și ne mai scriem pe Mess – „Mai ții minte cînd…?“. Altă dată, încercăm să stabilim întîlniri „în amintirea vremurilor bune“ și rareori chiar reușim să ne adunăm undeva, blazați, la un Cico. Treptat ne însuflețim, remomorăm la nesfîrșit aceleași momente care ne leagă, rîdem mult, la final ne dăm seama cît de mișto ne-am simțit împreună, exact „ca pe vremuri“, promitem să repetăm figura cît de curînd, deși știm sigur că n-o s-o facem. Prietenia noastră e, de fapt, consumată, trăim doar rămășițele ei. Și e păcat pentru că cîțiva dintre oamenii mei de atunci îmi sînt și acum tare dragi, mă bucur de fiecare dată cînd primesc vești de la ei, e suficient să știu că sînt bine.

În fond, de cîți prieteni avem nevoie? Uneori e suficient unul singur? Sau… cît de singur te simți, de fapt, fără nici un prieten? După 35-40 de ani, viziunea romantică asupra prieteniei se transformă într-una pragmatică. Apar prieteniile de conjunctură, de breaslă, „partenerii“. Acei oameni pe care îi consideri prieteni, însă nu vei îndrăzni nicioadată să le bați la ușă după miezul nopții sau să le ceri bani împrumut, dar pe care îți face o plăcere reală să-i întîlnești uneori din an în Paște, pe la vreun tîrg de carte sau alte evenimente. Oameni cu care îți face o plăcere reală să stai la o bere, să împarți o masă, pentru că există lucruri în comun, aveți ce discuta, vă respectați reciproc. Sînt aceștia oare mai puțin prieteni? Să-i numim doar cunoștințe?

Am o prietenă pe Facebook de puțin peste 90 de ani. Nu mai vede bine, nu mai iese din casă, copiii și nepoții o vizitează cînd au timp. Pentru ea, Internetul, pe care a învățat cu multe eforturi să-l folosească, a rămas singura poartă deschisă spre lume. Singurii ei prieteni sînt cei de acolo, din acea lume intangibilă. Și poate cei din amintiri, oameni care au murit de mult. Prietena mea e tonică, comunicativă, viața ei merge mai departe.

Foto: Pepe Pont, flickr

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Bancher renumit, judecat pentru ucidere din culpă. Radu Grațian Ghețea a produs un accident rutier soldat cu moartea unei persoane
Președintele uneia dintre cele mai cunoscute bănci din România a fost trimis în judecată, pentru un accident rutier pe care l-a provocat, spun procurorii, în anul 2022.
image
Cine a fost țarul Ivan al IV-lea al Rusiei, supranumit „cel groaznic“: în masacrul de la Novgorod au fost uciși 60.000 de oameni
La 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic a murit în timpul unei partide de şah. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecţiuni li se adaugă şi otrăvirea cu mercur.
image
Marele Zid Românesc de la Curbura Carpaților. Este lung de zece kilometri și se află la granița dintre două județe
Legenda de la care porneşte şi numele misterioasei formaţiuni geologice spune că acest zid a fost ridicat de fiinţele mitice care trăiau în această regiune cu milenii în urmă - uriaşii, care aveau înfăţişări ciudate şi puteri nemăsurate.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.