Cei întorşi
Cumva, i-am admirat mereu pe cei care s-au hotărît să plece, indiferent de vremuri, de situația politică sau de cît de săraci și lipsiți de perspective erau aici. Orice ai spune, a-ți lua lumea în cap și a te muta definitiv într-o altă țară, unde să te reinventezi, să pornești de multe ori de la zero, e un act de curaj. Cel puțin din perspectiva mea, un om anxios, căruia cea mai mică schimbare îi produce atacuri de panică. Însă i-am admirat și pe cei care, după cinci, zece, cincisprezece ani „de Occident“ sau chiar mai mult, s-au întors. Mi se pare o altă formă de curaj, la un alt nivel, căci presupune o dublă dezrădăcinare și readaptarea. Mereu m-am întrebat: de ce s au întors, de fapt? Ce i-a nemulțumit acolo, ce își închipuie că i-ar face mai fericiți aici? Cu alte cuvinte, ce ar putea găsi în România diferit față de ceea ce n-au găsit dincolo, în țări mai ofertante, mai „normale“? În afară de „dorul de casă“ sau de diferite motive patriotarde. Mulți se întorc cu zîmbetul pe buze, în primele luni sînt plini de încredere și de goodwill, aparent e o bucurie să le stai prin preajmă, entuziasmul lor devine molipsitor, te bat pe umăr și-ți zic: „Hai că se poate și aici!“ Noua lor „mentalitate occidentală“ te urnește și pe tine din loc, însă lor le dispare treptat. Pentru unii e ca și cum și-ar fi construit un gard înalt, nou și fățos la o casă mai veche (casa părintească, de pildă) în care au decis să se reîntoarcă, iar gardul se năruie în scurtă vreme, descoperind hibele de dincolo de el, casa în sine care se dărîmă. Tot speră că vor reuși să o reconstruiască, însă uneori fisurile sînt mult prea adînci. În timp ce încearcă să le acopere, îți explică ție, cel care ai fost tot timpul aici și n-ai experiența lor globalizată de „arhitect“ și de „constructor“, cu același entuziasm și goodwill, cum ar trebui construită o casă. Ei știu.
Desigur, e tipologie care nu are o legătură directă, de pildă, cu oamenii simpli ce pleacă de foame și nu-i interesează dacă cîmpul de pe care culeg cartofi e din România sau Olanda, doar banii să fie mai mulți. Însă are legătură cu așa-zisa categorie smart („exodul creierelor“, să zicem), iar tipologia poate să arate cam așa: mascul, aproape 40 de ani, deci încă tînăr, mai mult de zece ani de Occident și experiențe multiple, de la barman și „viața de jos“ la reorientare profesională și o carieră anonimă în mass-media, dar care a adus bani. O căsătorie eșuată, tot cu o estică, un copil născut într-una dintre „locațiile“ occidentale, o consecință „vie“ a vieții lui de emigrant care îl apasă. Însă ce a fost a fost, trebuie să o ia de la capăt. Așa că s-a întors în România cu scopul declarat de „a schimba ceva aici“. Vrea să-și înființeze o companie, măcar în România să nu mai fie angajatul nimănui, să nu-i mai spună nimeni ce trebuie să facă. Începe o viață cool & trendy, pentru că și-o permite – face sport, merge la psiholog și la yoga. Redescoperă fetele locale, are relații ca la 20 de ani. Cu ceva bani în buzunar, România te reîntinerește. Atrage vehement atenția oamenilor care aruncă hîrtii pe stradă, face ordine și disciplină în blocul în care locuiește, nu suportă locurile în care se fumează, tot ce e green e bun de mîncat, iar sandvișurile cu parizer sînt out of the question. De fapt, e oripilat de ce se întîmplă în România, de cît de înapoiați sînt toți cei de aici față de oamenii din Occident, dar după un lunch la Energiea se mai calmează, iar „băștinașii“ încep să i se pară din nou prietenoși. Din nou, își amintește că vrea să înființeze o companie, să schimbe mentalități, să le ofere tinerilor de aici ocazia să… etc. Se aruncă în mai multe proiecte, în care își dă seama că cel mai important este să fii „șef“, fiindcă el în Occident a fost mereu un angajat. Însă acum a sosit momentul, dacă a făcut marele sacrificiu de a se întoarce, să arate și el că poate mai mult. Cumva, în subconștient, își dă seama că ceea ce i-a lipsit dincolo a fost faima. Să audă lumea de el. Acolo, „piața“ e mare, concurența la fel. Poți să rămîi toată viața acel simplu angajat, cu un trai decent, de altfel, însă numele tău să nu strălucească niciodată pe firmament. În România e mai simplu, „piața“ e mică, cu siguranță că va răzbate. Totuși, e nesigur. Realitatea „din mintea lui“ nu corespunde deloc cu realitatea din România, unde oamenii aruncă în continuare hîrtii pe jos și fumează, și sub 1% din populație merge la schi și mănîncă în localuri fancy. Așa că omul nostru întors din Occident se simte sub 1% safe aici. Însă începe să-și construiască cu mult zel gardul fățos despre care povesteam mai devreme, fără să se îngrijească de casa de dincolo de el. Începe să încerce să „cumpere“ oameni care să lucreze pentru el, din categoria „băștinașilor“, de obicei sînt ieftini și docili – pentru a-i scrie proiectele, pentru că nu intră în atribuțiile lui și habar n-are să lege două fraze pe hîrtie (vă amintiți de fotbalistul Răducioiu? Limba română se uită repede…), deși le semnează, pentru idei creative sau pentru a i face PR și a-i scrie prezentări personale, a da comunicate de presă în care numele lui să apară de cel puțin trei ori. În numele viitoarei sale companii care nici nu există în acte, deocamdată, își face un office ad-hoc la el acasă – posibilii „angajați“ își văd de treabă în living, în vreme ce el se odihnește în dormitor sau merge la tenis. I se pare că muncește foarte mult. Tot timpul vorbește despre „proiectele lui“, despre „investiția lui“, despre cît de tare îl obosește toată treaba asta. Își dă seama că în România are nevoie de oamenii de aici, eventual de „negri“ creativi, pentru că altfel nu se descurcă, nu poate să-și atingă scopul pentru care s-a întors, adică „marea schimbare“, ceea ce s-ar traduce, de fapt, prin dobîndirea unei nume, în mica noastră lume provincială. Și își mai dă seama că are nevoie de relații – adică să dea cu papagalul, asta a învățat deja, să promită în dreapta și în stînga fără să aibă habar ce promite, de fapt. Are nevoie și de compromisuri – cum ar fi să aplice la niște fonduri europene „pe ochi frumoși“, chiar dacă deadline-ul pentru aplicație a trecut de mult, pentru că „merge și așa“ în România. Oare în Occident ar fi făcut asta sau ar fi fost un om corect?
Revin la întrebarea de la început – ce-i mînă pe acești oameni în luptă, ce-i întoarce, de fapt, acasă? Iar răspunsul este ambiția. „Am fost acolo, m-am ajuns, vin înapoi și vă arăt eu cine-s eu!“ Aparent, o atitudine pozitivă – există cazuri decente în care oamenii plecați în Occident au învățat acolo cum se mulg vacile mai productiv și au înființat aici, cu aceiași „băștinași“, ferme de vaci de succes. Însă – ca-n studiul meu de caz, și am întîlnit mai mulți din această categorie în ultima vreme – ambiția în domeniile așa-zis intelectuale și creative poate fi nemăsurată. Se poate suprapune, de pildă, ca în acest caz, peste un eșec „occidental“ personal care se transformă în traumă – căsnicii ratate, copii lăsați în urmă prin alte țări, care n-au nici o vină. Însă pe mine acest tip de ambiție mă duce cu gîndul la făloșenia tipic românească, la celebrul sat Certeze din Oaș, unde aproape toți locuitorii sînt plecați în străinătate, însă trimit bani pentru a-și construi case cît niște palate în care nu se știe dacă se vor întoarce vreodată, dar îl angajează pe pictorul local, „băștinașul“, cu sume incredibile, pentru a le face prin case portrete în mărime naturală – proprietarul cu turnul Eiffel în spate, cu Statuia Libertății sau, la vînătoare, cu un picior pe grumazul ursului, pe post de „crăișorul munților“. Totul doar pentru gloria și numele de aici.
Foto: wikimedia commons
