Colindînd prin satele din Ardeal, am observat case care nu erau primării sau cămine culturale unde, alături de steagul României, flutura cel al Uniunii Europene. Unele nici măcar nu erau case în adevăratul sens al cuvîntului, erau niște bojdeuci în mijlocul cîmpului sau pe o coamă de deal, cu cîteva vaci sau cai care pășteau liberi în apropiere. Sărăcia, dar și sălbăticia – acea Românie rurală care a rămas neschimbată de cîteva sute de ani – contrastau în mod hilar cu simbolul steagului. Ce căuta el acolo? Ce-o fi fost în mintea celui care și l-a pus la poartă? Scopul o fi fost unul pur decorativ, i-a plăcut pentru că era un steag albastru? Totuși, steagul, ca orice steag, are și un alt mesaj – cel de apartenență. A simțit nevoia omul care și-a încropit cum a putut o gospodărie departe de orice, care crește găini ce fac ouă bio, nu-și reciclează gunoiul în tomberoane separate pentru că nu are unde, care își taie porcul în mod „tradițional“, să transmită faptul că e cetățean european? N-aș merge atît de departe…

Căutăm pe cineva într-un sat dezolant, depopulat. Mă uit la casele părăsite, care se dărîmă, iar drumurile, în afară de cel principal, care e plin de gropi, sînt neasfaltate, nu există semnal la telefon, dacă te duci sub un anume nuc, din fundul curții, poate prinzi o linie. Mă gîndesc că satul ăsta arăta identic prin anii ’50, să zicem, poate doar avea mai mulți locuitori care nu puteau să plece la muncă în străinătate. Probabil că avea și o școală pentru că se nășteau mai mulți copii, în zilele noastre școala s-a desființat, mai rămăseseră doar patru copii pentru ciclul primar, doi de a-ntîia și unul de-a treia, iar aceștia erau frați, într-o familie de pocăiți. Satul are două magazine mixte, deci două birturi, primul – cel de lîngă biserică – se deschide abia la ora patru și se închide cînd vrea el. Proprietarii – un cuplu de vîrsta a treia – îl consideră un soi de cămară personală extinsă, vine omul și își ia mălaiul sau făina, mai ia și o bere și se trece pe caiet. Al doilea birt, pentru că se află la o mică răscruce – mai există un sat undeva sus, pe deal, cu doar două familii, unde nu mai merge aproape nimeni, dar, în mod ciudat, există semnal la telefon, pentru că e mai aproape de nu știu ce releu – are mușterii mai serioși. Vreo cinci cetățeni europeni, mereu aceiași. Îi găsești pe orice vreme – ploaie, viscol, ger – la cele două mese din lemn de la intrare unde își beau rachiul pe care îl sting cu o bere cu gust de detergent (dacă găsești vreun Tuborg rătăcit prin astfel de locuri, să știi că e lux, nu cumpără nimeni). Beau în tăcere sau își vorbesc unul altuia monosilabic, cu jumătăți de cuvinte, se cunosc atît de bine încît nu prea mai au ce să-și spună. Stau afară ca să poată fuma – în mod paradoxal, cumva, legile europene au ajuns și aici, în interior fumatul e interzis. Și fumează, frate, țigară de la țigară, se plîng că nu le ajung banii, dar fumează, cînd își dau seama că au degerat de frig, intră un pic înăuntru unde duduie o sobiță, ca să se mai încălzească. E decembrie și se întunecă devreme, după ora cinci nu mai ai ce face în satul ăsta, nici munci gospodărești nu mai sînt, așa că mergi acasă ca să faci focul, să-ți bei a doua tură de bere și să vezi „ce mai zic ăștia de la televizor“ – mai o Antena 3, o România TV, o Realitatea, mai merge și cîte un Trinitas dacă ești credincios, îți faci o cruce și te culci. Altfel stăteau lucrurile prin anii ’90, cînd exista și un al treilea birt unde un consătean începuse o afacere cu păcănele, care în scurtă vreme a falimentat tot satul, inclusiv babele… căci, da, există și așa ceva, „babe care joacă la păcănele“, aflu eu cu surprindere. Și încă cum!

Îl găsim și pe omul nostru, e la a treia bere, tocmai s-a întors de la muncă, din orașul mai mare din apropiere. Se bucură că ne vede, de fapt, toți se bucură, apariția unui străin rupe monotonia, mai au cu cine schimba o vorbă. Omul e necăjit – nu știe încă dacă soția o să-i vină acasă de Crăciun. E plecată de șase luni la muncă în Spania. Ce muncește? În agricultură. Și de ce nu mergi și tu la ea? „Păi, mi-a zis de nu știu cîte ori să mă duc, dar eu nu vreau să plec, la ce să plec? Cîștig trei mii de lei pe lună aici, la ce să plec? Nu mai bine dorm eu în fiecare seară pe perina mea?“ Omul are 40 de ani, arată de 50, muncește mult, în construcții. Vrea să strîngă bani și să-și termine casa de aici, dar dacă ea nu mai vine pentru cine o face? E îngrijorat că și-o fi găsit pe vreunul pe acolo. Are poza ei în portofel, ca orice cetățean european responsabil și familist sau ca orice cetățean american, de prin filme. Eu, una, cred că femeia nu are chef să se întoarcă pentru că a descoperit acolo, în străinătate, ceva ce acoperă necesitățile oricărei femei de pe lumea asta – o baie. Acasă n-au reușit să și facă și baia, încălzesc apă pe sobă și se spală o dată pe săptămînă într-o cădiță, la WC merg în fundul curții, unde pute a porc de-ți mută nasul, dar e bun și porcul, măcar au ce tăia de Crăciun. Apropo de WC, am descoperit o bere Tuborg din vremuri imemoriale în galantarul magazinului mixt, iar acum trebuie să fac pipi – sînt îndrumată cu prietenie spre latrina care e la doi pași, mă bucur că acest birt are și toaletă, altele n-au. Mi am pierdut antrenamentul cu latrinele, duhoarea mi se pare de nesuportat, ușa abia dacă se închide cu clănțăul, dinăuntru mă uit înspre afară prin „vizorul“ în formă de inimă, văd răscrucea, drumurile acoperite cu o pojghiță de zăpadă, birtul, pe cei cinci mușterii încremeniți la mesele lor, toată lumea asta, de fapt, într-o încremenire, o lume europeană, deasupra căreia flutură un steag albastru. Mă întorc la masă, e frig, se discută politică. Neamțul n-are ce căuta la noi în țară, să se ducă în țara lui – zice unul mai în vîrstă cu o cușmă pe urechi. Dragnea e bun pentru că îi alungă pe americanii cărora ne-a vîndut Băsescu și apară „bogățiile țării“. Ba Băsescu a fost bun – sare unul mai tînăr. Nici unul nu e bun – se bagă altul în discuție. Anul acesta, în România, vor fi alegeri europarlamentare și prezidențiale, iar discuțiile legate de politicieni într-un sat uitat din Ardeal se reduc la „care a fost bun“. Ceaușescu a fost bun? Desigur. Îl întreb pe omul nostru, dezamăgit de politică, ce politician îi place. Stă vreun minut pe gînduri. „Mi-a plăcut ăla, cum îl cheamă? Crin Antonescu!“, zice într-un tîrziu. Păi, de ce ți-a plăcut ăla? Ridică din umeri. „Nu știu, părea om valabil.“ Îmi dau seama că misterioase sînt căile și charismele politicii românești, din moment ce unul sau altul pot să placă într-un mod bizar, întîmplător și nejustificat unui țăran din Ardeal. Discuția continuă, fără fond, dar cu patimă, nenea cu cușmă se uită la Antena 3, n-are rost să mă cert cu el. La un moment dat, dă din mînă a lehamite, se ridică și pleacă nu chiar pe patru cărări, doar pe două. Ce meserie are? – întreb. „E sobar. E cel mai priceput sobar, îl știu toți de prin satele astea.“ Mă uit la el cum se îndepărtează și dispare, mă gîndesc că și meseria lui e pe cale de dispariție, în vreo 10-20 ani n-o să mai existe. Din cauza frigului îmi vine din nou să fac pipi și mă gîndesc cu groază la coșmelia cu pricina.

Se lasă noaptea peste micul sat dintre dealuri, o noapte lungă și rece de decembrie, ne luăm la revedere de la omul nostru și plecăm. Se va duce acasă, își va face focul, va mînca „o supă rapidă“ pentru că nu are cine să-i gătească, apoi o va suna, ca în fiecare seară, pe soția lui care se află într-o altă țară a Uniunii Europene, îngrijorat că și-a găsit acolo un alt bărbat mai vrednic decît el.

Foto: wikimedia commons