Descopăr, cu trecerea timpului, cîte prejudecăți aveam în anii precedenți. Nici anii 2010 nu sînt la fel cu anii aproape 2020 în care ne aflăm, darămite anii 2000, ca să nu mai vorbim de anii ’90. Mă uit la un serial pe Netflix, din anii ’90, Party of Five (1994-2000, Christopher Keiser, Amy Lippman), și-mi dau seama cît de mult s-au schimbat mentalitățile de atunci încoace.

Deși tot un serial cu adolescenți (cinci frați ai căror părinți au murit într-un accident de mașină și care trebuie să se descurce singuri, inclusiv cu un bebeluș, fratele cel mai mare avînd în jur de 25 de ani), Party of Five e mai serios decît Beverly Hills 90210 (1990-2000, Darren Star), la care mă uitam în anii ’90. Mai serios și mai credibil, mai firesc, fără să fie o capodoperă: situațiile sînt mai puțin teatrale, cu mai puțin glamour și cu o notă de tristețe, de gravitate aproape omniprezentă. Sînt situații cu care ne putem identifica fiecare, episoadele rezolvă cîte o „problemă de viață“ cu mai puțin umor, dar cu afecțiune și responsabilitate. E interesant de replonjat într-o lume, chiar cvasi-artificială, a moravurilor anilor ’90, ani cu care mă identific, anii tinereții generației mele: lipsa de umor despre care vorbeam poate fi o caracteristică a lor, printre altele.

Serialele următoare, cele plasate după 2000 și, mai mult, după 2010, nici nu știu cum să le spun, post-postmoderne, folosesc ironia și umorul ca lentile de la sine înțelese prin care putem privi viața. Felul în care personajele se raportează la diversele situații presupune detașare ironică și relativizare: oricît de infernale ar fi situațiile în colimator, mai întotdeauna e găsită o cale de a le gestiona, cu un fel de rînjet și aducere în derizoriu. Lucrurile nu sînt fixe, bătute în cuie, se poate glisa pe lîngă ele, fie că e vorba de relații sau de chestiuni profesionale. Judecățile morale nu sînt rigide, ci flexibile. Dacă nu mai există, neapărat, -„happily ever after“, nu se poate vorbi nici de nefericire perpetuă. Ci de o relativitate veșnică – ceea ce pare mai aproape de o realitate suportabilă și mai ușor digerabil.

Așa se întîmplă în Rake (2010-2018, Australia, Peter Duncan, Richard Roxburgh, Charles Waterstreet), unul dintre serialele mele preferate, sau în Rita (2012, Danemarca, Christian Torpe) – varianta, desigur, pe alte coordonate, feminină. Personajele din cele două seriale, amîndouă neconvenționale, avocatul genial, dar rebel (Richard Roxburgh) și profesoara așijderea (Mille Dinesen), își gestionează sentimentele și responsabilitățile evident complet diferit de personajele mult mai convenționale din Party of Five. Sigur, e vorba de producții de facturi și calități diferite. Ceea ce am realizat, ca un fel de șoc, însă, e, așa cum am scris la începutul articolului, că serialele reflectă mentalitățile anilor respectivi, care s-au schimbat considerabil din ’90 încoace.

Anii cu care mă identific și-n care mi-am petrecut tinerețea stau sub semnul unei rigidități a moravurilor de care azi, slavă Domnului, am scăpat. Sigur, acest „Slavă Domnului!“ e interpretabil, pentru că relativizarea lucurilor nu e din toate unghiurile ceva pozitiv. Și totuși, rigiditatea, în anumite chestiuni, poate fi apăsătoare și ofensivă, generatoare de prejudecăți. Mă uit la respectivul serial cu sentimente amestecate: pe de o parte, cu oarecare nostalgie privind un soi de repere morale ale momentului; pe de alta – cu uimire că oamenii, noi inclusiv, puteau gîndi atît de strîmt la vremea respectivă.

De pildă, relațiile dintre bărbați și femei erau evident mai patriarhale. Femeile, sigur, aveau puncte de vedere și cariere, dar, cumva, toate se raportau explicit la bărbații lor. E un episod în care unul dintre personaje, Bailey, e oripilat că prietena lui începe să se îmbrace mai îndrăzneț și iese singură noaptea. Acum lucrurile astea ar fi de la sine înțelese. Nu pot să nu-mi reamintesc, din nou, ce senzație stranie aveam, în aceiași ani ’90, cînd ieșeam singură la masă în oraș și eram aproape singura care făcea lucrul ăsta: mă simțeam ca-n visele clasice în care ajungi într-un loc public dezbrăcat sau în pijama și toată lumea se holbează la tine.

De asemenea, moravurile privind viața sexuală, fidelitatea și orientarea sexuală erau cît se poate de diferite de cele din anii 2000 și ceva. În serial, începutul vieții sexuale e privit cu gravitate, la fel și infidelitățile, ca să nu mai vorbim de căsătorie, care nu e concepută altfel decît pe viață. Nu spun că, la modul ideal, lucrurile nu stau așa, dar practica a dovedit că realitatea e mai puțin absolută. Așa că un pic de detașare și umor nu strică, niciodată. „Happily ever after“ al anilor ’90 e tratat, acum, mai curînd ca un deziderat decît ca o realitate. Gravitatea și rigiditatea cu care sînt gestionate anumite situații și sentimente e înduioșătoare și, uneori, înspăimîntătoare. Mai că nu-mi vine să cred că am trăit anii respectivi, cînd lucrurile erau mai simple, dar, de fapt, mai împovărătoare…