Carte

Imagine mai reprezentativă decît cea din mai 1989 pentru evoluţia geo-politică a omenirii în secolul XXI nu cred să existe. Atunci, la Beijing, au stat unul lîngă altul doi oameni care, prin deciziile lor, au influenţat lumea enorm: Mihail Gorb

Cartea este construită în jurul a două femei intelectuale: Vera şi Nora, verişoare, cu apariţii episodice ale unei surori, a două prietene de la bloc şi a unei vecine de la ţară. Este o carte a femeilor care explorează intens condiţia feminină, dar fără a avea stridenţa de gen conştientă de sine pînă la manifest (cum se întîmplă, spre exemplu, în Matriarhat, volumul de proză scurtă al Cristinei Andrei, apărut tot anul trecut l

În 1984, Italo Calvino a fost invitat să susțină conferințele Norton de la Harvard University (o mare onoare, dat fiind că printre conferențiarii din trecut se număraseră T.S. Eliot, Jorge Luis Borges sau Igor Stravinski). Calvino a murit însă înainte de

Iulian Popa construiește meticulos o serie de miniaturi realiste cu tușe de stranietate, cu zone dialogale bune sau de atmosferă nostalgică, al căror cusur pare să fie, uneori, faptul că sînt prea „tăiate din carne“. Cîteva dintre subiectele prozelor meritau

Literatura nu-i pentru vînătorii de glorie. Aceasta, e știut, va veni mai devreme sau mai tîrziu, dacă va avea de ce. E un îndemn stoic pe care autorul Bărbaților fără degete continuă să-l exerseze și azi. Și abia asta-l face valoros.

„Distanța de protejare“ (titlul în original al nuvelei fiind Distancia de rescate) sugerează că infestarea ar putea fi metafora dragostei materne supraprotectoare: maternitatea ca agent al alienării şi dezastrului afectiv. Pe de altă parte, leit-motivul cîmp

Poezia modernă nu tace în vremuri de război; dimpotrivă, aerul plin de praf de pușcă și de gaze toxice îi priește. Nici nu i de mirare: modernismul este sinonim cu violența de reprezentare, iar revoluția poetică, de la Baudelaire la suprarealiști, înseamnă tot atîta dinamită cîtă imaginație. Așa se explică și sporul neașteptat de poeticitate pe care îl aduc în literatura română cele două războaie mondiale. Primul război a fost favorabil ecloziunii modernismului poetic, ajutîn

Această „listă canonică“ (a se reţine deopotrivă articolul nehotărît şi exprimarea din argument: „caracterul presupus canonic“) de 100 de poeţi români din ultima sută de ani, odată ajunsă în malaxorul reţelelor de socializare, a fost făcută praf. S-a remarcat, în primul rînd, aleatoriul cronologiei: anii debutului sînt trecuţi greşit în foarte multe cazuri. G. Călinescu, Ion Vinea, Ion Barbu, Tristan Tzara, Gellu Naum, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. n-au debutat în momentul

William Culbertson a stat relativ puțin în România, dar suficient pentru a da o imagine destul de fidelă a țării din ultimii ani de domnie ai regelui Ferdinand. Trimis ca ambasador al Statelor Unite la București, Culbertson a fost interesat mai mult de ex

Petre Stoica supraviețuiește prin ficțiune: într-un sat uitat din județul Giurgiu, el îi citește frenetic, de-a valma, pe Clement Alexandrinul și pe Adrian Fochi, pe Marcus Aurelius și pe Stendhal. Pentru a încheia, en fanfare, cu Hesiod și Montherlant.

În alte părţi ale Europei, campaniile de încurajare a lecturii există fără să fie literă de lege. În Olanda, spre exemplu, în timpul Săptămînii cărţii (o celebrare a lecturii instaurată la nivel naţional încă din anul 1932), poţi circula oriunde cu trenul prin ţară, fără

Băi, ce noroc am avut! Că puteam să ard ca un şobolan, să dau foc la casă, Doamne fereşte, şi cu vesta asta pe mine, de fîş… Nu mi vine să cred c-am scăpat, vine soţia şi te găseşte… ferească Dumnezeu, scrum! Iau o gură din tăritură şi mă gînd

Nimicul lui Hanif Kureishi este o satiră impură, un hibrid care se înrudește cu ambele modele de mai sus: e, în primul rînd, un roman autodistructiv, pentru că refuză orice captatio și arde cu nonșalanță punțile către cititorul ahtiat după romance sau durere

Cartea de faţă adună o selecţie semnificativă, deopotrivă documentar şi literar, din relatările indigene, scrise în limba nahuatl, datînd din primii ani de după căderea capitalei aztece.

Povestea unei lupte (tradusă foarte bine de Sorin Gherguţ) nu este atît „jurnal de front“ sau roman, cît mărturia unei femei exilate şi grav bolnave, trăindu-şi ultima parte a vieţii între intervenţii chirurgicale, care îi mutilează corpul, şi priet

Am fost un copil reușit? este și nu este o schubertiadă. Este, în măsura în care reprezintă un filon colateral. Și prin dimensiuni, și prin natură, căci Soviany nu e un obișnuit al luminilor rampei. Captiv al muncilor sale (e un artist, adică un artifex), el se plasează arareori în centru. Publicitatea nu l atrage. Are, de altfel, alura unui mare discret, pentru care foaia albă, cu promisiunea unei improvizații, e mai de preț decît un afiș glamouros. Și nu-i o întîmplare că tonul în care sînt r

Două cărţi scrise de două autoare maghiaro-române care ajută la înţelegerea mai profundă a ceea ce ni s-a întîmplat nouă, tuturor, în ultimul secol.

Finalul regimului nazist, strîns ca într-un clește de anglo-americani dinspre vest și de sovietici dinspre est, a fost o agonie jalnică, materială și morală. Romanul lui Ralf Rothmann o descrie pe larg și îi scoate în evidență pe reprezentanții celor

Evoluînd între excludere, discriminare şi pomană, premiile de la noi au ajuns să aducă deservicii literaturii a cărei valoare pretend că o recunosc şi o celebrează.

Uimitor acest roman al lui Paul Auster, primul pe care l-a publicat în ultimii șapte ani. Uimitor pentru că e, deloc caracteristic scriitorului american, a true door-stopper, uimitor pentru că reușește să fie, simultan, o declarație de admirație la adresa romanul

E admirabil cum acest prozator a conturat, în mai multe cărţi şi vreme de treizeci de ani, un spaţiu multietnic nordic populat cu nenumărate personaje, păstrînd un specific al limbii şi o savoare a poveştilor de viaţă în care pitorescul,

Beneficiind de o structură bine articulată, volumul Prin închisori și prin libertate este – datorită poemelor sale în care profunzimea viziunii intră în alternanță cu micile revelații ce țin de interioritate – cea mai bună carte de pînă acum a lui Andrei Novac.

Însemnările cultivatorului de mărar, publicate în 1988, din cauza cenzurii, sub titlul Viața mea la țară, reprezintă jurnalul vieţii private a poetului din perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi

La ce bun cărțile, cît timp viața adevărată, „viața care se viețuiește“, vorba lui Mateiu, e întotdeauna „în altă parte“, vorba lui Milan? Însăși aglomerarea citatelor în această frază e un semn de criză. O criză de care se ocupă, în cartea sa recent

Nici în corespondenţa cu soţia sa, Greta Knutson, pictoriță suedeză provenită dintr-o familie înstărită şi pe care o cunoscuse în 1924, cînd i se juca cu succes piesa Mouchoir de nuages, Tzara nu este mai prezent. Plecată din Paris împreună cu copilul lor fie în timpul construcţiei casei, fie în perioadele în care se trata în diverse staţiuni, Greta îi scrie soţului ei, uneori zilnic, scrisori minunate (traduse foarte bine din franceză de îngrijitoarea ediţiei, ar fi meritat reproduse î

În cazul lui Zinoviev, șirul raportărilor antagoniste la Rusia sovietică poate fi lesne pierdut. Devine un student și un komsomolist de frunte înainte de război. Apoi critică politicile staliniste de colectivizare forțată a agriculturii și este dat afară din f

Prin toată țara, lumea simțea că se făcuse o mare greșeală. Prin toată țara, lumea simțea că se făcuse un lucru foarte bun. Prin toată țara, oamenii simțeau că pierduseră totul. Prin toată țara, oamenii simțeau că obținuseră totul. Prin toată țara, oamenii erauDaniel Gluck este un bătrîn gay de 101 ani, obscur fost-compozitor al unei singure piese pop (am căutat-o eu ca să n-o căutaţi voi: nu există), fără familie şi aflat în comă într-un sanatoriu. Elisabeth Demand (cum, la Ali Smith, niciodată

Indiferent de opinia pe care putem să ne-o facem despre această alba-neagra, joc în care s-ar zice că trei dintre semnatarii scrisorii au fost atrași de un al patrulea (care, se pare, i-a promis lui Abăluță că va primi premiul și dacă nu va fi prezent, mai ales că PriȘapte octombrie m-a entuziasmat încă de la primele pagini. Vlad Zografi căzuse, întîmplător, peste o mai veche așteptare a mea. Premisa era, în fond, aceeași, numai că la el protagonistul e un poet din zilele noastre. Ucis într-o în

Sînt de multă vreme un admirator al operei lui Alice Munro, dar întotdeauna am avut o anume reţinere în a-i recomanda cărţile. Aş fi dezamăgit să constat că cei cărora am bunăvoinţa să le-o recomand n-au ce le trebuie ca să se bucure de proza ei.

Olga, naratoarea lui Ferrante, o scriitoare de 38 de ani, mamă a doi copii mici și stăpînă a unui ciobănesc german cam bleg, dar cu nume impozant, Otto, coboară în Iadul unei psihoze cauzate de plecarea soțului. Cele 200 de pagini ale romanulu

În 2019 acest premiu s-a transformat într-o ruşine literară naţională. Organizatorii iau în calcul ca anul viitor să-i acorde automat premiul lui Constantin Abăluţă?

V. Leac își are locul lui în poezia douămiistă și nu numai. Scrie ca și cum și-ar schimba una după alta măștile. O frază o răstoarnă semantic pe cea anterioară. Poetul creează paradoxuri deloc gratuite, deși dă uneori impresia unei gratuităț

Din punct de vedere al incursiunilor livrești în istoria recentă – secolul 20 și ce s-a mai scurs din secolul 21 – anul 2018 nu a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. S-au dus de ceva vreme perioada manuscriselor ținute la sertar și cea oarecum suprap

Ca o încununare a confiscării lui Eminescu de către marii corupţi, impostori şi agramaţi din fruntea instituţiilor neamului, pe 15 ianuarie, la Ateneu, s-a sărbătorit „Ziua Culturii Naţionale – Ziua lui Mihai Eminescu“. Programul evenimentului a co

De la Nichita Stănescu încoace, nici un alt poet n-a fost atît de iubit ca Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Iubit şi citit, deopotrivă de critici şi de cititori. Căci în ultimii 15 ani au apărut nu mai puţin de şase antologii din poezia sa

Mai atent la nonficțiune decît în alți ani, am încercat să acopăr în rubrica mea lunară aparițiile semnificative ale lui 2018. Privind în urmă, constat că a fost vorba, pe rînd: de ediții critice comme il faut (ca aceea dedicată de Eugen Ciurtin primului ori

La cum au arătat lucrurile în 2018, idealul şcolii româneşti este să formeze tineri cu educaţie religioasă ortodoxistă, dispuşi să facă tumbe la propriu, în cadre festive, în faţa unor politicieni corupţi şi agramaţi, care nu sînt în stare să citească numeralul compus şi care fac confuzii semantice majore între cuvintele cvasi-omofone.

Romanul are și poveste, și umor, dar asta mi se pare mai puțin important decît șansa de a citi o carte așa de bună și de curajoasă, care vorbește despre cunoaștere și rateurile ei într-o lume ca a noastră, atît de „edificată“ cu privire la toate cele.

Cum anul trecut îmi începeam bilanţul literar cu faptul că Mircea Cărtărescu continuă să primească mari premii internaţionale (era vorba de Premiul Leteo în Spania), încep şi acum tot cu distincţiile europene

Nimeni, înainte de Marieva ­Ionescu, n-a convocat, pentru explicitarea literaturii lui Naum, această tradiție bibliografică. Nimeni, de-acum înainte, nu va putea face abstracție de ea.

Moartea apare schiţată fără tuşe dramatice (romanul are deseori un aer cartoonish) se ascunde o anume gravitate. Toate personajele cărţii se ascund de ceva sau de cineva, de vecini (precum bătrîna baricadată în casă) sau de duşmanii politici (precum revoluţionarii), de propriile acţiuni sau de trecut în general („Unii oameni suferă de teama că vor fi uitaţi. Această patologie poartă numele de atazagorafobie. În cazul lui se întîmpla opusul: trăia cu groaza că nu v

Într-o literatură universală bîntuită de demonul suferinței (durerea se pare că vinde cel mai bine în domeniul literelor contemporane), Orcsik abordează o temă extrem de ofertantă, dar ocolește calea cea mai ușoară, alegînd să planeze pe deasu

Șoimi ai patriei şi pionieri de altădată să scrie acum despre lipsurile şi abuzurile din aşa-zisa Epocă de Aur, trebuie să menţionez aici cîteva volume colective tematice cu istorii, evocări şi confesiuni din comunism, fie şi pentru faptul că au apărut în decursul „unui cincinal“ inaugurînd practic un nou gen confesiv: În căutarea comunismului pierdut (Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Editura Paralela 45, 2001), Cartea roz a comunismului (

Poezia lui Robert Șerban este, în aparență, una deschisă, directă, ușor digerabilă. Spun în aparență pentru că, în realitate, acest tip de scriitură ascunde „în transparența“ sa semantica bine articulată a unei dimensiuni profund dramatice. Cuvintele simple, construcțiile aerisite dovedesc abilitatea scriitorului de a trasa perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita degajate.

Un fel de desant în măsura în care confirmă nişte autori şi, în acelaşi timp, promite o duzină de cărţi de proză bună şi foarte bună. Va fi interesant de văzut cum îşi vor disputa aceste viitoare cărţi editurile Humanitas, Polirom, Nemira şi Paralela 45 şi, mai ales, ce vor face fiecare în parte pentru viitorul prozei româneşti. Căci a traduce marile (capod)opere premiate ale literaturii universale contemporane nu e cine ştie ce merit.

Berlin, 1940. Germania intrase în război, nazismul era la apogeu. Oraşul şi ţara aveau deja trăsăturile bine conturate: un Führer şi cultul conducătorului infailibil, atotputernica poliţie secretă Gestapo, partidul unic naţional-socialist, sindica

Şi Díaz, şi Nguyen vorbesc despre vulnerabilitate şi dislocare, despre identitate şi reconciliere, despre integrare şi conflicte culturale, despre dinamica familiei dezrădăcinate, însă fiecare o face pe limba lui, punînd altfel accentele, privind din unghiuri diferite, unul cu pasiunea latino, celălalt cu discreţia asiatică. Doi mari prozatori, vi-i recomand.

Prin recentul roman Fontana di Trevi, Gabriela Adameșteanu a încheiat trilogia care, alături de capodopera Dimineață pierdută, îi va defini cariera literară. Ar fi simplist să spun că, puse laolaltă, cele trei romane formează povestea unei femei din

Romanele dificile nereuşite se pierd pe drum (die in a ditch), dar şi romanele dificile bune riscă să treacă neobservate dacă nu primesc o mînă de ajutor din partea vreunui premiu. Spune el: „Doar pentru că ficţiunea literară nu spune o poveste