Femei în timp

● Alice Munro, Dragostea unei femei cumsecade, traducere de Adriana Bădescu, Editura Litera, 2018. 

Sînt de multă vreme un admirator al operei lui Alice Munro, dar întotdeauna am avut o anume reţinere în a-i recomanda cărţile. Aş fi dezamăgit să constat că cei cărora am bunăvoinţa să le-o recomand n-au ce le trebuie ca să se bucure de proza ei.

În primul rînd, majoritatea povestirilor sale sînt cumva nespectaculoase. Conţin o anume doză de violenţă, dar nu acesta este subiectul lor. S-a remarcat faptul că în prozele ei, ca şi la Cehov, în descendenţa căruia a fost pusă, nu se întîmplă mare lucru în afara unor epifanii, momente de iluminare cauzate de cine ştie ce detaliu. Cum formula cineva, povestirile ei mai mult conţin decît afirmă, şi doar arată, nu fac paradă. Sînt capsule de destine a căror dinamică constă nu atît în epicul în sine, cît în amplele mişcări narative înainte şi înapoi în timp. Spre deosebire de Cehov, şi de oricare dintre maeştrii prozei scurte, Munro face mari salturi în timp, uneori deconcertîndu-şi cititorul prin ruperi bruşte de perspectivă. Paragrafele lui Munro funcţionează deseori ca maşinării ale călătoriei în timp. Or, pentru a obţine şi a întreţine coerenţa în non-linearitate şi în astfel de disonanţe structurale, e nevoie de rafinament formal şi de subtilitate stilistică, obţinute deseori prin nenumărate şi atente rescrieri. E nevoie de multă muncă pentru ceea ce nu se vede. Iar Alice Munro e faimoasă pentru acribia cu care îşi revede prozele pentru volum, majoritatea fiind publicate în variante iniţiale în reviste precum The New Yorker, The Atlantic Monthly sau Harper’s Maga-zine. Unele povestiri ale sale apar, cu fiecare reeditare, în variante sensibil diferite: schimbă vîrsta personajelor şi finalurile, tot mai deschise, într-un proces de reimaginare şi rafinare constantă.

În al doilea rînd, Alice Munro este o scriitoare a maturităţii. Astăzi, cînd există genuri literare, precum boardgame-urile, destinate unor segmente de vîrstă clar delimitate (i.e. young adult), Alice Munro scrie, cum zicea un cronicar, pentru oameni mari. Confruntarea cu tradiţiile şi convenţiile sociale, educaţia religioasă, prejudecăţile moştenite, înfruntarea propriilor limite/frici, toate acestea sînt teme grele, dar deseori nespectaculoase, cel puţin nu atunci cînd se manifestă lent. Or, Munro dezvoltă fără o tensiune căutată. Motiv pentru care povestirile/nuvelele ei au o încărcătură emoţională, o profunzime psihologică şi o complexitate narativă considerate a fi doar apanajul romanului. Munro scrie, de fapt, romane în miniatură pentru adulţii obişnuiţi să aştepte, să fie atenţi, să descifreze. Alice Munro nu scrie pentru cititori grăbiţi, dependenţi de gratificări imediate.

O altă caracteristică a literaturii sale este faptul că, deşi aproape toţi protagoniştii ei sînt femei (bărbaţii nu au complexitatea personajelor feminine), care se confruntă cu toate problemele specifice feminităţii (desprinderea de familie, maturizarea şi acceptarea corpului, provocările sexualităţii, ale mariajului şi ale maternităţii, sacrificiul, devotamentul şi adulterul, dragostea, secretele, minciunile şi trădarea, corvoadele vieţii domestice, creşterea şi desprinderea copiilor ş.a.), e greu de spus că Alice Munro ar fi o scriitoare feministă. Ea nu face paradă din faptul că scrie doar despre femei. Sexul nu contează decît atunci cînd contează.

Cele opt povestiri din acest volum de peste 400 de pagini (apărut în 1998 şi premiat cu National Book Critics Circle Award şi cu Giller Prize) se înscriu perfect în estetica şi în temele exprimate de mai sus. Prozele au ca punct de plecare anii ’60, dar uneori coboară pînă în deceniul războiului. E un detaliu important, de vreme ce protagonistele se află în miezul vieţii lor într-un moment în care, deşi au moştenit şi se confruntă cu reguli (legate de sex, religie, căsătorie, plus „dispreţul tuturor copiilor faţă de părinţi“ şi „progeniturile agitate, povara maternităţii“), trăiesc o perioadă de emancipare a femeii. În „Copiii rămîn“ (vezi fragmentul de mai jos), o tînără mamă decide, cu mult curaj, să-şi părăsească soţul şi copiii în timpul unei vacanţe pentru un regizor de teatru de amatori în echipa căruia repeta rolul Euridicei. Paragraful final ne transportă cîţiva ani după momentul plecării ei. În „Insula Cortes“ (proza mea favorită din carte), o femeie descrie viaţa unui cuplu vecin, mai în vîrstă, care a trecut printr-un dezastru, doar pentru ca un anume paragraf să ne transporte în viitor, după un dezastru propriu, ca şi cum povestea vecinilor ar fi fost oglinda premonitorie. În povestirea titulară, cea mai complexă din carte, nişte copii descoperă un cadavru în lac despre care, o vreme, nu vorbesc nimănui (ca în „Atît de multă apă atît de aproape de casă“ de Raymond Carver), pentru ca proverbialul paragraf să ne întoarcă înapoi la o poveste de familie care, vreme de zeci de pagini, nu pare să aibă nici o legătură cu deschiderea povestirii. În „Jakarta“ sau „Doar secerătorii“ (un alt vîrf al cărţii), e vorba de relaţia dintre mamă şi fiică faţă cu trecutul mamei etc. Un personaj chiar vorbeşte, la un moment dat, despre „tradiţia taţilor absenţi“. (Traducerea Adrianei Bădescu este foarte bună. Într-un singur loc am zîmbit: „dingey on him like a blowtorch“ tradus „cu scula lui clocotitoare“.)

La Editura Litera s-au tradus pînă acum cinci volume din opera lui Munro. Eu abia îl aştept pe următorul. 

***

Alice MUNRO
Copiii rămîn (fragment) 

Faptele ei erau unele despre care citise şi despre care auzise. Aşa făcuse Anna Karenina şi asta voise Madame Bovary să facă. Asta făcuse un profesor de la şcoala lui Brian, cu secretara şcolii. Fugise cu ea. Aşa se numea fapta lor. Fuga împreună. Tălpăşiţa luată împreună. Despre ea se vorbea cu dispreţ, cu umor, cu invidie. Era adulter dus cu un pas mai departe. Cei doi probabil că avuseseră o relaţie de ceva vreme, comiseseră adulter deja înainte de a fi suficient de disperaţi sau de curajoşi să facă pasul acela.

Adulterii erau consideraţi iresponsabili, imaturi, egoişti sau chiar cruzi. Şi norocoşi. Erau norocoşi fiindcă sexul pe care-l făceau pe bancheta din spate a maşinilor, în iarbă, în paturile conjugale pîngărite sau, probabil, în moteluri ca acesta îi aducea, fără îndoială, la extaz. Altfel n-ar fi jinduit atît de tare unul la celălalt în ciuda tuturor riscurilor şi n-ar fi avut o încredere atît de mare că viitorul lor împreună avea să fie altfel, mai bun, decît ce trăiseră în trecut. Altfel. Asta trebuia să creadă Pauline acum – că exista o deosebire substanţială între vieţile, căsniciile ori relaţiile umane. Că unele dintre ele aveau o inexorabilitate, o fatalitate pe care altele n-o aveau…

Viaţa ei se prăvălea înainte, ea devenea una dintre persoanele acelea care fugeau. O femeie care, în mod șocant și inimaginabil, renunța la tot. Pentru dragoste, ar fi spus sec observatorii. Adică pentru sex. Nimic din toate astea nu s-ar întîmpla pentru altceva decît pentru sex. Și totuși, care să fie marea deosebire? Sexul nu e o procedură chiar atît de variabilă, în ciuda a tot ce ți se spune. Piele, mișcări, contact, rezultate. Pauline nu era o femeie de la care să fie greu să obții rezultate. Brian le-a obținut. Probabil oricine le-ar obține, cu condiția să nu fie total inept ori dezgustător din punct de vedere moral.

În realitate însă, nimic nu e la fel. Cu Brian – mai ales cu Brian, căruia i-a dedicat un soi egoist de bunăvoință, cu care a trăit în complicitate maritală – nu poate trăi niciodată acea golire, acel zbor inevitabil, simțiri pentru care nu trebuie să faci eforturi, ci doar să se lase pradă lor, ca respirația sau moartea. Pe acestea, crede ea, le poate avea doar cînd pielea e a lui Jeffrey, mișcările sînt făcute de Jeffrey și greutatea care o apasă are în ea inima lui Jeffrey, după cum ale lui Jeffrey sînt obiceiurile, gîndurile, particularităţile, ambiţia şi singurătatea (care, din cîte ştie ea, ar putea avea legătură în principal cu vîrsta lui tînără)…