Emil Brumaru

De la Nichita Stănescu încoace, nici un alt poet n-a fost atît de iubit ca Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Iubit şi citit, deopotrivă de critici şi de cititori. Căci în ultimii 15 ani au apărut nu mai puţin de şase antologii din poezia sa (la editurile Aula, Cartier, Paralela 45, Polirom, Nemira şi, din nou, Cartier), dintre care două au fost ediţii de opere complete la vremea respectivă. Practic, nici un alt poet român nu s-a bucurat, în post-comunism, de o publicare mai amplă a operei sale.

În ciuda valorii dublate de popularitate, însă, Emil Brumaru a rămas un poet cvasi-necunoscut în şcoli. Acum trei ani, recenzînd volumul Amintiri din rai (Editura Humanitas, 2016), scriam: „O minunată carte de poezie a unuia dintre cei foarte puțini cu adevărat mari pe care-i avem. Oare copiilor, cărora li se predă în școli poezie românească după manuale de literatură, li s-a vorbit de acest mare poet în viață?“ Acum despre Emil Brumaru vom vorbi numai la timpul trecut, deşi cărţi cu poezii inedite vor continua să apară, din fericire, căci în ultimii ani a continuat să scrie. În mod paradoxal şi ironic, poemul „Uimire“ (din acelaşi ultim volum antum) a fost deopotrivă premonitoriu şi testamentar: „Mă mir mereu cum poeții / Pot scrie în timpul vieții! / După ce mor e altceva, / Au liniște, poate scrie oricine ce vrea! / Nu i presează, nu-i tulbură nimeni / La suflet, la minte, la inemi, / Nu s enervați de facturi, de-ntreținere, / De femeile coapte sau de alea prea tinere, / Tot să fii mort! / Veșnicia-i cel mai complet sport! / Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii / Și-n frigul sub zero al iernii…“

Emil Brumaru a scris mai bine de o jumătate de secol (a debutat în revista Luceafărul în 1967), publicînd cîteva zeci de cărți de poezie și proză poetică, consolidîndu-şi, în timp, prin aprofundare și reluare, o formulă lirică de o originalitate incontestabilă. Aşa cum o catedrală este repetiția armonioasă a unor stiluri, modele şi structuri, iar un univers este manifestarea după aceleași legi a unor elemente de aceeași natură, Emil Brumaru a fost un poet care – scriam eu data trecută – vreme de o jumătate de secol a clădit o splendidă catedrală a goticului domestic, creînd un univers uluitor (cu dimensiuni paralele, găuri ludice, căi lactee interioare și bosoni lirici).

În opera sa gravitează, ca mici planete, toate formele poeziei deopotrivă minore, populare, savante și religioase: cîntece, scrisori, elegii, elogii, ode, imnuri, sonete, psalmi, rugăciuni sau testamente. Prin amestecul de candoare şi erotism, nostalgie şi dorinţă, plăcere şi credinţă, rafinament şi instinct, imaginarul acestui extraordinar poet este, cu multă grație, deopotrivă delicat și spurcat, ludic și tragic, impur și eteric, omenesc și mistic, retro și – apropo de originalitate – inclusiv digital (un poem din acelaşi volum Amintiri din rai se intitula „De pe un hard disk vechi“, reușind să introducă, probabil pentru prima dată în poezie, nostalgia față de tehnologia digitală vetustă).

Aşa cum am remarcat de fiecare dată, la Emil Brumaru misticul şi eroticul se suprapun în așa fel încît plăcerea și rușinea, erezia şi rugăciunea, omenescul şi angelicul devin inseparabile, împrumutîndu-și reciproc atributele. Numai el putea proslăvi într-un sonet desfrîul carnal în toate pozițiile și ipostazele (excesul, perversiunea și adulterul, tot atîtea antidoturi ale efemerităţii), pentru ca în poezia următoare să se roage Fecioarei Maria pentru a putea „îndura puritatea“ sau să-l invoce pe Iisus pentru a-i destăinui în ultima clipă a vieții „ceva ce niciodată nu s-a mai spus“ (vezi şi poemul de mai jos).

Cele 600 de pagini de epistole scrise de poet între anii 1968-1981 şi trimise, de la Dolhasca, unor destinatari precum Lucian Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Alex. Ştefănescu şi Florin Mugur (scrisori reunite în volumul Opere III. Cerşetorul de cafea, Editura Polirom, 2012) sînt partea nevăzută a planetei sale poetice şi, deci, parte esenţială din ea. Calitatea literară a acelor scrisori pline de umor, fantezie şi senzualitate (adevărate poeme în proză cu mii de versuri risipite, sute de notaţii şi de intuiţii, de comentarii şi de formulări memorabile) îi asigură lui Emil Brumaru locul şi printre cei mai mari autori români ai genului epistolar.

Limbajul este una dintre marile calități ale literaturii lui Emil Brumaru, un poet pe cît de ludic, pe atît de savant și dexter, explorînd ca foarte puţini alţii fondul fonetic al vocabularului limbii române (Şerban Foarţă rămînînd ultimul mare poet cu geniu lingvistic). Dincolo de ludicul și gratuitul tutelare, s-au remarcat și s-au discutat mult prea puțin profunzimile, metafizicul și tragismul acestei poezii (preocupate de marile teme: singurătatea, dragostea, viciul, timpul, moartea, Dumnezeu) uneori atît de stupid catalogate drept „minoră“.

Probabil cel mai constant valoric poet din întreaga noastră literatură, autor a două capodopere încă insuficient recunoscute (cea erotică: Sonetele Infernalei comedii, şi cea epistolară: Cerşetorul de cafea), cu o operă poetică profundă a cărei greutate este, în mod paradoxal, egalată doar de popularitatea ei, Emil Brumaru este – alături de Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu – unul dintre, incontestabil, marii poeţi postbelici dispăruţi. 

Foto: Dusa Ozolin

*****

Emil BRUMARU

Şi totuşi cu mine cum mai rămîne?
O să mă mănînce acolo,-n pămînt,
nişte rîme?
Aş vrea să mă roadă o floare
Cu petalele ei ronţăitoare,
Să mă ducă la stup,
Cu tot cu suflet şi trup,
O albină
Şi s-o-ntîlnesc pe Regină
Sau să fiu scos cu găleata,
Ca apa dintr-o fîntînă,
Şi turnat să se spele în balie fata
Virgină…
Să fie în dup-amiază
Cînd simţi cum te bate pe umăr
o rază
Şi deodată îl vezi pe Isus
Cum vine spre tine de sus
Să-ţi spună ceva ce niciodată
nu ţi-a mai spus… 

(din volumul Amintiri din rai)