Carte

Ioana Pârvulescu e, aici, și eseist de efect, și istoric literar dotat cu simțul informației de coloratură, și critic literar în sensul cel mai direct al magistraturii (avînd, adică, deopotrivă instinct valoric și priză la actualitate), și gazetar (unii își

Un volum de epistole care impresionează nu atît prin valoarea lor pentru istoria diplomatică privată, cît prin expresia „fidelităţii în prietenie, ca trăsătură de caracter“, după cum se exprimă Florin Ţurcanu, şi, mai ales, prin eleganţa limbajului.

Un muzicolog austriac zace singur în patul său din Viena, bîntuit de insomnii și de frica de moarte, chinuit de dorul după o iubită evazivă, și visează la cei doi șerpi încolăciți, Orient-Occident. Visările lui sînt flashback-uri ale aventurilor acestui

„Despre bullshit“ a apărut iniţial într-o revistă americană în anul 1986, fiind publicat aproape două decenii mai tîrziu sub formă de broşură, fiind urmat şi de o continuare/completare intitulată „Despre adevăr“. Ediţia românească le reproduce pe amîndouă, aşezîndu-le în oglindă,

Primo Levi este un martor deosebit, unic, al Holocaustului, „poate chiar cel mai important“. Şi argumenta: Primo Levi şi-a scris memoriile într-un registru diferit de oricare dintre registrele folosite de alţi supravieţuitori ai lagărelor de exterminare naziste.

Ceauşescu a demolat, în prima jumătate a anilor ’80, nu mai puţin de şase kilometri pătraţi din centrul istoric al oraşului, adică 20.000 de proprietăţi (60.000 de familii au fost forţate să se mute la bloc), 19 străzi şi aproximativ 30 de monumente istorice şi clădiri de patrimoniu: biserici, mănăstiri, sinagogi, muzee, hanuri, hale, spitale, stadioane, altele fiind salvate prin translatare datorită unui arhitect pe nume Eugen Iordăchescu de la Institutul Proiect Bucureşti.

Este cea mai bună carte de poezie a lui Cosmin Perța. Aș mai adăuga și faptul că aici se regăsesc și tonurile din primele cărți ale douămiiștilor – la ale căror teme poetice autorul se referă în treacăt. Este un volum pe care îl recomand, din motive, cred, evidente, celor aflați la început de drum. E o carte puternică, ce sper să fie remarcată de cît mai multă lume.

S-ar putea să faceţi o pasiune pentru romanele mult-premiatului şi mult-lăudatului columbian Juan Gabriel Vásquez (n. 1973), pe care eu îl văd, de fapt, ca pe un Bolaño cu substrat socio-politic.

Dinții ascuțiți ai binelui este un roman profesionist și care se citește cu plăcere, lucru cu atît mai remarcabil cu cît autorul, Bogdan Răileanu, abia ce a debutat, anul trecut, cu un apreciat volum de proză scurtă intitulat Tot spațiul dintre gîndurile mele. E o carte despre lumea contemporană, urmărită prin două jaloane, inevitabil, simbolice: mănăstirea și lumea interlopă. În Mănăstirea Scărarului moare starețul, iar cel nou ales introduce tot felul de rînduieli neobișnuite,

Să exploatezi umorul versatil al lui Alex Tocilescu pentru a-l restitui pe Topîrceanu, să găsești firul care leagă sensibilitatea reținută a Adelei Greceanu de calmul Biedermeier al lui Alecsandri, să mijlocești întîlnirea dintre un neoexpresionist ca Dan Coman și un orfevru tragic de felul lui Mihai Codreanu ș.a.m.d. mi se pare cel puțin provocator.

Poezia lui Răzvan Andrei, deopotrivă inteligentă cultural şi sensibilă la viaţă, musteşte de frică, singurătate şi moarte în timp ce cartografiază întunecate locuri interioare cu nesiguranţa şi vulnerabilitatea la vedere. O carte (de debut) excelentă.

Sablin avea deja peste 70 de ani cînd a trăit aceste întîmplări. Memoriile și le-a scris cînd s-a întors acasă, la București, preluat fiind de serviciile de urmărire de aici. Povestea memoriilor este și ea plină de miez pentru că din cauza lor a fost arestat di

Franzen a mărturisit că în acest roman a făcut mari eforturi de a se distanţa de experienţa propriei familii: „M-am gîndit la familia mea, al cărei tumult emoţional conţinea multă frustrare, dezamăgire, depresie cronică, anxietate, nefericire.

Băieții străzii a fost publicat în mai 1955 și a devenit imediat subiectul unor dezbateri aprinse în presa comunistă a vremii, pentru că Pasolini deviase radical de la estetica literaturii neorealiste italiene, agreate pe linie de partid. Tot în același an,

Situația lui Mircea Cărtărescu e, aparent, mai comodă: îl citim ca pe un campion al aluziei livrești, ca și cum poezia lui ar fi plecat din și s-ar fi întors în Levantul din 1990. Dar cît e capriciu și cît evaluare în această rezervă, e greu de precizat.

Pentru un simplu „voyeur la un exercițiu de colaps“, Ruxandra Cesereanu cîntă mînia cu mult patos. Este un poem cult, deopotrivă liric și dramatic, elegiac și revoltat, direct și retoric, construit pe mai multe paliere, cumulativ, autentic și viu ca o baladă urbană în epoca Internetului. În fond, „mărșăluim, rezistăm, sîntem vii“. #rezist

Amintirile sînt înlocuite cu notații de fiecare zi. Cînd vor deveni și ele trecut, poeta va privi printre gene, cu privirea relaxată ca să înțeleagă dincotro vine și încotro se duce, ceea ce ar fi fost imposibil dacă ar fi continuat jocul de-a amiba.

Asta nu e o carte, e o mică bombă. Vrei să sminteşti tancurile cu proză? Nu mai sînt marinari, marinarii au dispărut. Au închis marea. Copiii cu caiet nescris se bucură. Cel mai important lucru în copilărie sînt încercările.

Radu Părpăuță este un prozator ieșean care a transformat moldovenismul într-o temă de lucru, preocupat fiind, anume, de descrierea lumii rurale a provinciei de est, un topos literar de mare tradiție, cu ajutorul unui repertoriu lexical și frazeologic bogat și, mai ales, savuros. Recentul volum Rămas-bun, adunînd texte scrise de autor în ultimii douăzeci de ani, exemplifică abundent acest lucru. Pe Radu Părpăuță, lumea fericită a satului, plină de tipuri pitorești și de întîmplări

Numărul scriitorilor invitați la noi este mult prea mare, ceea ce-i face să nu se poată produce satisfăcător. Cînd sînt invitați mulți scriitori, fie există prea multe evenimente care se suprapun și publicul, același, trebuie să aleagă ce anume să rateze, fie timpul acordat cunoașterii fiecărui scriitor în parte (prin lectură sau dialog) este nerezonabil de mic.

Cartea Laviniei Betea nu este – și nici nu se vrea – o biografie a Elenei Ceaușescu. Nu e nici măcar o reconstituire a ultimului ei an de viață. Nu intră în seria biografiilor autoarei (Lucrețiu Pătrășcanu, Nicolae Ceaușescu), și nici în cea a interviurilor care încearcă să prezerve și „partea lor de adevăr“ (Ion Gheor-ghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Ștefan Andrei).

Radu Cosaşu este un om străbătut de cuvinte, expresii şi fraze (doar proza lui Livius Ciocârlie mai oferă azi asemenea satisfacţii stilistice) şi poate nu s-a vorbit suficient despre retorica sa inimitabilă, despre poetica litotei, dexteritatea citării şi a utilizării cuvintelor (cine mai foloseşte azi „nostim“ sau „gogoman“?), despre arta divagaţiei, a învăluirii, întorsăturii şi amînării, despre felul special în care foloseşte sintaxa şi dispunerea grafică, izbutind să creeze o gamă largă de f

De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea.

Personalitate deopotrivă exuberantă şi autodistructivă, nu se menajează, viaţa lui este suficient de scandaloasă şi plină de excese pentru a nu putea să fie cosmetizată oricum, de aceea se livrează pe sine ca pe un personaj complex şi atractiv tocmai prin sinceritatea, naturaleţea şi slăbiciunile sale: homosexual declarat şi mîndru de sexualitatea sa, alcoolic şi dependent de amfetamine şi de barbiturice, depresiv şi paranoic, destul de nesigur pe talentul său, dar obsedat de propria operă. Căci

Dacă Amis era cunoscut pentru misoginismul lui atroce, pentru antisemitism și ironiile sale macho, ceea ce a surprins la publicarea acestui roman a fost tocmai îmblînzirea tonului (ceea ce nu înseamnă că avem de-a face aici cu vreo abordare corectă politic a vreunui aspect al vieții „galeze“

A trecut neobservat faptul, de o anume însemnătate culturală, că Primăria Romei a emis, cu ceva timp în urmă, o revocare a decretului prin care Împăratul Octavian Augustus l-a trimis în exil, la Tomis, pe Publius Ovidius Naso (43 î.Chr., Sulmona – 17 d.Chr., Tomis).

„Cînd nu mai este nimic să continue / și nimic din care să se separe, improvizăm un spațiu de mijloc / unde să ne odihnim. acest nou loc rudimentar, / fără nici o îmbinare să lege părțile“. Cam acesta ar fi rolul celor patru poeme.

Prozele lui Gao Xingjian rămîn la acest nivel vag/abstract al semnificației, excepție făcînd proza titulară, cea mai bună, în care un bărbat încearcă „să se despovăreze de dorul de casă“ și se întoarce în orășelul bunicului, căruia îi duce o undiță

Cărtărescu este, o spune singur, un „nefericit în fericire“, un performer al ruinofiliei, iar Un om care scrie este o carte melancolică. Și celelalte volume ale Jurnalului indexau mărcile unei lumi dispărute sau pe cale de dispariție. Dar acum ele sînt mai numeroase și cuprind lumea întreagă

„E straniu să vezi cum cei mai hotărîți tirani respectă vag formalitățile, ca și cum ar vrea să dea impresia că nu forțează procedurile, în timp ce calcă în picioare toate uzanțele.“ Cum a fost posibil Holocaustul? Așa.

Istoriografia de tipul „Noi, buricul pămîntului“, destul de răspîndită şi în România, are un cusur. Cînd mai apare încă un buric al pămîntului, adepții ei intră în panică. E şi normal, fiinţa cu două burice e o anomalie. Suplimentar, în acest caz impactul e agravat

N-aţi citit o carte mai amuzantă şi totodată mai terifiantă despre China! Zece eseuri confesive, fiecare pornind de la cîte un cuvînt/concept, care alcătuiesc o imagine cuprinzătoare a mentalului colectiv chinez modelat/alienat de diversele „reforme“ comunisto-capitaliste. Cele zece cuvinte alese (popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluţie, firul ierbii, imitaţie, cacealma) şi structura compozită îi oferă prozatorului Yu Hua o modalitate de a-şi organiza

Nu există în poezia românească (relativ) recentă prea multe experimente comparabile cu acest Submarin iertat. Îmi vin în minte, la o primă strigare, Amintirile semnate de Ivănescu, Dimov și Florin Pucă (ultimul, ca ilustrator), cele două volume colective optzeciste, Aer cu diamante și Cinci și, poate, încă vreo două sau trei, apărute după 1990.

„Are scrierea literaturii vreun scop?“, întreabă Robert Șerban. „Literatura ne face mai nesiguri pe noi înșine, deci mai toleranți“, răspunde frumos Bogdan Crețu, într-un moment al istoriei în care intoleranța de orice natură se manifestă zgomotos pe întreaga planetă.

Nicole Krauss a reușit de minune să dea naștere unor voci atît de stranii, unei atmosfere ireale, unor scene atît de crude și să se retragă practic din propria viață pentru a lăsa în urma ei doar text, încît pot spune fără îndoială că ce a vrut i-a reușit cu prisosință.

Cînd Bogdan Varvari va înceta să-şi mai gîndească proza cu cap de filozof va scrie impecabil. Pînă atunci, în ciuda stîngăciilor, cartea sa a contribuit la un an editorial grozav pentru proza scurtă românească. O recomand.

Cartea lui Teodor Dună este, cred, o carte de răscruce în scrisul autorului. O carte cu multiple posibilități interpretative, iar exercițiile de hermeneutică se încadrează perfect în lumea lui Kirilă, o lume dominată de ambivalența moarte-fericire.

Faptul că ai dosar îți dă senzația că ești important“ – realizează ea, amuzată. Dar cîți s-au amuzat pe această temă? Apoi amintește că o anumită dedublare a identității este proprie și antropologului pe teren.

Abrams îl include pe Cărtărescu în categoria „autorilor arhitectonici“, acei autori „intens preocupați de structura generală a producției lor literare, care nu lasă nimic la voia întîmplării“.

Nu i-am înţeles niciodată uşor pe cei ce nu voiau să îşi vadă dosarul de Securitate şi pe cei ce şi-l publicau. Primii spun că nu doresc să rişte să îşi vadă buni prieteni sau rude în postura de turnători.

Înainte de a începe să scrii, gîndeşte-te. De regulă, gînditul e un proces atît de obositor de plicticos, încît nu vei reuşi să-l duci pînă la capăt şi te vei bucura să rămîi (devii) un cetăţean folositor societăţii; 5) nu uita că viaţa e absurdă, aşadar e normal să te apuci de scris.

Un scriitor american mediocru, părăsit de soție, pleacă la Paris însoțit de noua lui iubită, o femeie mai în vîrstă decît el, pentru a-și întîlni editorul și traducătoarea francezi.

Se împlinesc astăzi, 28 iunie, 135 de ani de la momentul cînd, în urma unei crize nervoase, Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Suțu din strada Plantelor.

Întotdeauna ţi se reproşează nu ce-ai introdus pe listă, ci taman ce ai lăsat pe dinafară.

Ștefan Manasia este poetul cel mai cool al generației sale, un nemilos risipitor de imagini, trăindu-și cu naturalețe amorală generozitatea, neînțelegînd-o. Îmi amintește de Schwarzenegger în Terminator 2, androidul trimis din viitor ca să-l salveze pe copilul șef al unei viitoare revoluții, pe muzică de Guns